Rădăuțiul mamei

Mama mea s-a născut în 1936 în Rădăuțiul Bucovinei, într-un oraș care pe atunci încă mai era capitală de județ și care avea toate motivele să se simtă important.

Rădăuțiul acelor ani era un oraș mic dar surprinzător de cosmopolit. În viața de zi cu zi se amestecau mai multe limbi, mai multe confesiuni, românii trăind alături de evrei, germani, polonezi, unguri, lipoveni, ruteni și alte comunități mai mici, fiecare cu bisericile, obiceiurile și ritmurile lor. Nu era un cosmopolitism declarat, ci unul practicat, născut din comerț, vecinătate și obișnuință.

Așezarea era, de fapt, veche de când lumea și se adunase dintotdeauna în jurul Mănăstirii Bogdana, construită cel mai probabil între anii 1360–1365, pe vremea lui Bogdan I, întemeietorul Moldovei. Acolo se pot vedea și astăzi mormintele primilor domnitori. Orașul pe care îl știa mama și pe care, în mare, l-am mai prins și eu era însă rezultatul epocii habsburgice. După anexarea Bucovinei în 1775, Rădăuțiul a crescut rapid, din pricina hergheliei imperiale de lipițani pe care austriecii o organizaseră aici pentru uzul armatei.

Am găsit pe Arcanum câteva hărți istorice făcute de austrieci din care se vede cum a crescut Rădăuțiul ca Făt-Frumos din poveste. Buni gospodari austriecii, cum puneau mâna pe un teritoriu cum îl măsurau, îl cartografiau și îl puneau la treabă.

Orașul nu era împărțit în cartiere clar delimitate, nici etnic, nici urbanistic. Mai degrabă se întrepătrundeau gusturile arhitectonice ale atâtor comunități care trăiau aici. De-a lungul drumurilor principale, pornite radial din piața mare a orașului, se îngrămădeau casele nemțești și evreiești, mai aliniate, mai „citadine”, cu fațade ordonate și parcele regulate. Dincolo de aceste axe, orașul se desfăcea într-o harababură gospodărească, cu curți largi, grădini, anexe și case așezate după nevoile oamenilor, nu după planuri, mai aproape de sat decât de oraș.

Casa bunicilor se afla pe strada Lungă, o străduță care ieșea la dreapta din drumul principal al Frătăuțiului și ajungea cumva paralel cu el. Am aflat mai târziu că zona aceea de oraș se numea Cotul de Jos, locuită îndeosebi de români, cu gospodării mari și grădini cât să hrănească o familie numeroasă. Nu departe era toloaca, islazul unde mergeau zilnic vacile și gâștele la păscut.

Strada Lungă era, la scară mică, tot un univers cosmopolit ca întreg orașul. Români, nemți, ruteni și lipoveni trăiau unii lângă alții, fără granițe clare, într-o vecinătate amestecată, obișnuită cu diferența.

Casa bunicilor era una tradițională bucovineană, de lemn, „lipită” cu lut și vopsită cu var alb, împrospătat aproape în fiecare primăvară. În fundul curții creștea o șură imensă, care se umplea vara cu fân frumos mirositor până sub grinzi. Alături era grajdul, cu vaci și cai, iar curtea era înțesată de orătănii: găini, gâște, rațe, câteodată curci. Casa a rămas aproape neschimbată din timpul copilăriei mamei până în timpul copilăriei mele.

Casa de pe Strada Lungă nu a aparținut familiei din moși-strămoși. Din poveștile auzite prin casă am înțeles că a fost cumpărată la un moment dat de străbunica mea, pentru fiii ei din prima căsătorie. Cumva, prin încurcături de familie pe care nimeni nu le mai știe exact, ea i-a revenit bunicului meu. Aici s-au născut mama și frații ei și tot aici au trăit bunicii mei aproape toată viața, mai precis din momentul în care s-au căsătorit.

Bunicii nu veneau însă de departe, ci tot din Cotul de Jos. Bunica m-a plimbat odată pe ulițele copilăriei ei și mi-a arătat toate ungherele, dar cine să mai țină minte de atunci. Acum nu mai am pe cine întreba, așa că tot arhivele vor trebui să dovedească.

Cercetarea mea în ale genealogiei a început și în cazul Rădăuțiului, tot online, firește. Am pornit cu mare avânt, dar m-am înfundat repede de tot. Românii nu prea au treabă cu conservarea patrimoniului, de niciun fel, nici măcar cel familial. Am găsit online copii ale registrelor catolice, greco-catolice și, mai ales, evreiești, dar de românii ortodocși nu s-a preocupat aproape nimeni.

Bunicii mei au fost Simota Niculai, născut la 10 octombrie 1906, și Coste Eufrosina, născută la 16 martie 1913. Știu sigur că așa stau lucrurile din certificatele de naștere moderne care li s-au întocmit târziu de tot, pe vremea Republicii Populare Române. Tot din aceste documente am aflat și numele părinților lor: Simota Eugen și Aspasia, respectiv Coste Petru și Glicheria. Cu aceste nume am pornit eu în căutări, în lumea virtuală.

Am căutat numele, cu tot soiul de variațiuni pe aceeași temă, pe Ancestry, nimic, pe FamilySearch, nimic, pe MyHeritage, nimic. Aripile mi se tăiau până la rădăcină. În disperare de cauză am început să caut pe Google lucruri mai generale, de pildă recensăminte pentru Radautz, că așa se numea orașul pe vremea austro-ungarilor. Și aici, surpriză. Am dat peste blogul unui domn pe nume Edgar Hauster, care mi-a pus nițel aripile la loc. Am găsit acolo două tabele cu rezultatele recensămintelor făcute în anii 1909 și 1914. Iar în ele, o grămadă de Simoteni și de Costeni, printre care și dumnealor Eugen și Petru.

N-am aflat prea multe din el, doar că Simotenii mei se învârteau prin jurul străzii Papiermuhlgasse, care culmea, se chema pe vremea mea chiar Strada Papetăriei iar Kostenii pe Kutzegasse, adică pe Strada Scurtă pe care mă plimba bunica.

În entuziasmul meu am îndrăznit să iau legătura cu domnul Hauster să-l întreb dacă nu care cumva mai știe ceva surse online de informații sau daca nu mai are el ceva interesant. A fost foarte amabil și mi-a răspuns dar ghinion, dânsul a făcut săpături doar pentru comunitatea evreiască din Rădăuți nu și pentru ceilalți. M-a sfătuit așadar să mă duc la arhivă . Și iacătă-mă acum , dupa vreo cinci sau șase ani în aceeași fază, să-mi fac curaj și să mă duc la Suceava unde s-au adunat hârțoagele Rădăuțiului.

Între timp am adunat din poveștile familiei câte date și fotografii am putut și le-am înghesuit în șubredul mei arbore de pe Ancestry. Iacătă-l, îngrozitor de crăcănat pe orizontală și înțesat cu semne de întrebare.

Am strâns toate aceste căutări în acest articolaș ca să nu se piardă în vânt. Sper să nu fie o concluzie ci mai degrabă o oprire provizorie, până la vremuri mai bune, când voi putea continua cercetarea cu alte mijloace și, poate, cu mai mult noroc.

Închid deocamdată aici, cu o oarecare emoție. Între recensămintele din 1909 și 1914 și amintirile bunicilor mei, cele care au ajuns până la mine, s-a interpus un război care nu a fost deloc îngăduitor cu Rădăuțiul. Frontul a trecut prin orășel și a lăsat urme adânci.

Ambii mei bunici au rămas orfani. Bunica nu și-a cunoscut părinții, au murit când ea era mică de tot. A fost crescută de frații mai mari. Moșu, numele de alint al bunicului, și-a pierdut tatăl și vorbea foarte puțin despre copilăria lui. Din câte am înțeles, o parte din arhivele orașului au ars atunci, iar tăcerile din familie se suprapun, poate, peste aceste pierderi.

Nu știu încă ce voi găsi în arhivele de la Suceava și ce nu. Dar până nu încerc, nu pot ști cu adevărat cât din această istorie mai poate fi recuperată.

P.S. Desenul de pe copertă este realizat cu ajutorul ChatGPT și încearcă să refacă, pe cât posibil, gospodăria bunicilor mei, așa cum era ea în copilăria mamei. Nu este o reproducere sută la sută exactă, dar păstrează ideea și atmosfera locului. Am dorit acest desen pentru că acea casă nu mai există, iar pentru mama copilăria petrecută în Rădăuți a fost un soi de paradis. În desen este chiar ea, obișnuită să meargă pe garduri și să-și mai însușească ceva pere din vecini. Berbecul este Virgilucă, care poftea uneori la gustarea ei și o mai împungea, iar cățelul este Lache, cel care obișnuia să se așeze pe cuibar, în locul gâștei, atunci când aceasta se ridica pentru un minut să bea apă, ca să nu se răcească ouăle.

Măcar unele povești să rămână desenate.