Grădina stejarilor

Grădina G.2

Unele specii își leapădă frunzele odată cu venirea toamnei, altele le păstrează verzi peste iarnă, însă toate poartă același rod, ghinda. Stejarul preferă solurile adânci și bine drenate, crește deopotrivă la câmpie și pe coline și caută locurile deschise, unde lumina ajunge din belșug la coroană.

Crește încet și trăiește mult, adesea câteva sute de ani și, uneori, peste o mie. Lemnul îi este pe măsura răbdării: tare, greu și trainic. În tinerețe își înfige o rădăcină pivotantă drept în jos, până dă de apa din adânc, iar abia apoi își întinde rădăcinile laterale. Astfel se ancorează în pământ mai temeinic decât cei mai mulți arbori din preajmă. În pădure se înalță drept și zvelt printre ceilalți, în căutarea luminii. Crescut singur în câmp deschis, își întinde o coroană largă și joasă, cu ramuri groase răsfirate în toate părțile. Lemnul său păstrează mai multă apă decât lemnul majorității speciilor de arbori.

Din pricina acestor însușiri, stejarul este lovit de fulger mai des decât arborii din jur. Statura îl ridică adesea deasupra împrejurimilor, rădăcinile adânci poartă descărcarea spre pământ, iar lemnul bogat în apă conduce mai ușor electricitatea, astfel încât fulgerul găsește prin el o cale scurtă către pământ. Uneori, un trăznet poate despica trunchiul din vârf până la rădăcină.

Pe vremea când oamenii nu aveau încă piețe, săli de judecată și case de sfat, cel mai mare copac din apropiere a devenit, aproape firesc, locul adunării. Sub umbra lui se judecau pricinile, se împăcau neamurile, se rosteau jurămintele și se luau hotărâri. În Europa, unde stejarul era adesea cel mai falnic arbore al locului, a ajuns de multe ori să îndeplinească acest rol.

Același stejar, ridicat singur deasupra câmpiei și lovit mereu de fulger, a născut o altă credință. În multe dintre tradițiile indo-europene, zeul cerului și al furtunii – Zeus la greci, Jupiter la romani, Donar la germani, Perun la slavi sau Perkūnas la baltici – a fost legat de stejar. Pentru oamenii care vedeau trăsnetul căzând iar și iar în același trunchi, alegerea părea firească. Copacul părea că fusese atins de zeu și că purta ceva din puterea lui.

Specimene

---

Preoții oracolului, numiți Selloi, dormeau pe pământul gol și nu-și spălau picioarele, fiindcă își păstrau astfel legătura neîntreruptă cu glia din care creștea stejarul. Tot ei deslușeau în murmurul izvorului, în căderea ghindelor și în șoapta frunzelor răspunsurile după care veneau oamenii. Mai târziu, la Dodona au slujit și preotese cărunte numite Peleiade, adică porumbițe. O altă poveste culeasă de Herodot spunea că o porumbiță neagră venise în zbor tocmai de la Teba egipteană, se așezase pe stejar și rostise cu glas omenesc că locul acela era sfânt.

La umbra copacului au venit, veac după veac, oameni de tot felul, cu întrebările lor scrise pe mici plăcuțe de plumb, dintre care arheologii au dezgropat mii. Regi și cetăți întregi cereau sfat înainte de război sau înainte de a întemeia o colonie, iar oamenii de rând întrebau lucruri mărunte și grele deopotrivă, dacă să se însoare, dacă să pornească pe mare ori dacă pruncul pe care îl creșteau era cu adevărat al lor. Plăcuțele acestea au păstrat până astăzi neliniștile unei lumi întregi.

Timp de secole, stejarul a fost la mare trecere în Europa. Romanii îl țineau aproape de Jupiter, zeul cerului și al fulgerului, iar cununa de frunze de stejar era una dintre cele mai înalte cinstiri date unui cetățean. Celții își alegeau crânguri de stejari pentru ritualuri, iar druizii nu săvârșeau rânduieli sacre fără frunzele lui. În pădurile germanice, același arbore îi aparținea lui Donar, zeul tunetului, al fulgerului și al furtunii. Stejarul nu era peste tot oracol, dar era aproape pretutindeni un arbore prin care cerul părea să atingă pământul.

Vremea stejarilor sacri a început să pălească în secolul al VIII-lea, când misionarii creștini, sprijiniți de puterea francă și de Roma, au început să lovească în vechile sanctuare ale păgânilor. Bonifaciu a făcut din secure un argument teologic, iar câteva decenii mai târziu Carol cel Mare avea să transforme creștinarea într-o politică de stat purtată și cu sabia.

În Geismar, pe pământul germanic al Hessei, creștea un stejar uriaș închinat lui Donar. În jurul anului 723, misionarul anglo-saxon Bonifaciu a venit acolo cu securea și în fața unei mulțimi adunate anume pentru această încercare a început să lovească trunchiul. Oamenii priveau și așteptau ca Donar să-l trăsnească pe loc pe cel care îndrăznise să se atingă de copacul lui. Cerul însă a rămas tăcut. Pentru cei de față, tăcerea aceea a fost dovada că vechiul zeu își pierduse puterea, iar mulți dintre martori s-au creștinat chiar în ziua aceea. Din lemnul stejarului doborât, Bonifaciu a ridicat o capelă închinată Sfântului Petru. Arborele în care oamenii crezuseră că sălășluiește zeul tunetului ajunsese să poarte altarul credinței care îi luase locul.

Stejarul din Geismar n-a fost ultimul, dimpotrivă. Lovitura de secure a lui Bonifaciu a devenit începutul unei lungi campanii împotriva arborilor sacri ai Europei. Vechii stejari ai zeilor aveau să cadă unul câte unul, iar în locul lor se vor ridica biserici și capele. O lume se sfârșea încet, copac după copac.

În Bizkaia unitatea politică de bază era parohia rurală, numită anteiglesia (dinaintea bisericii). Fiecare parohie își trimitea reprezentantul în Adunarea Generală, Batzar Nagusia în limba bască sau Juntas Generales în spaniolă. Acea Adunare avea dreptul de a face legea, într-o vreme în care mare parte a dreptului era mai mult oral decât scris.

Când se făcea convocarea, se aprindeau focuri și se sufla din corn de pe cinci creste anume alese — numite munții chemării, montes bocineros, Deiadar-mendiak — răspândite strategic peste tot ținutul. Gorbea, cel mai înalt, dădea primul semnal, iar Kolitza, Oiz, Sollube și Ganekogorta îl întorceau, unul după altul, până când vestea era transmisă în toate colțurile provinciei. Cine prindea chemarea știa că la următoarea schimbare a lunii se va ține Adunarea. Era un fel de notificare medievală, transmisă prin fum și sunet de corn, cu termen legat de fazele lunii. Trebuie amintit totuși că cei cinci munți oficiali au fost fixați în conștiința publică abia în secolul al XIX-lea, prin cronicile romanticului Antonio Trueba. Ca multe tradiții venerabile, și aceasta a stat cu un picior în fapt dovedit și cu celălalt în legendă.

Toate aceste semnale chemau lumea la Gernika. Acolo se strângea Adunarea Generală a Bizkaiei, alcătuită din împuterniciții pe care și-i alegea fiecare parohie. Rostul ei era să mențină ținutul cât mai autonom posibil. Se stabileau legi bazate pe obiceiul din bătrâni, se dezlegau pricinile dintre sate și dintre oameni și se refăcea jurământul seniorului către vasalii săi. Adunarea aceasta se strângea sub Gernikako Arbola, Arborele de la Gernika, care de fiecare dată era un stejar.

Cu timpul dezbaterile s-au mutat sub un acoperiș, întâi în biserica Santa María la Antigua de lângă stejar, apoi în clădirea ridicată peste ea, actuala Casa de Juntas, terminată în 1833. Totuși, cea mai importantă parte a ceremoniei — depunerea jurământului — era ținută în aer liber, sub coroana stejarului. Seniorii Bizkaiei, iar mai târziu regii Castiliei care moșteniseră titlul, erau datori să vină la Gernika și să jure, sub stejar, că vor respecta privilegiile trecute în fueros. Întâi participau la slujba din biserică, apoi jurau afară, la rădăcina copacului. Legea era a obștii, suveranul doar o întărea prin jurământ, iar Adunarea îl primea în schimb drept senior. Ferdinand de Aragon a jurat astfel în 1476, Isabela a Castiliei în 1483. Cea din urmă a fost, în 1839, regenta María Cristina, care a jurat în numele reginei-copil Isabela a II-a.

În fueros era pomenit și un alt obicei legat de acest stejar. Niciun basc nu putea fi arestat fără înștiințare, iar cel prins trebuia adus înaintea stejarului. Dreptatea se făcea, la propriu, sub coroana lui.

Faima stejarului a crescut cu ajutorul literaturii. În secolul al XIX-lea, bardul basc José María Iparragirre a scris versurile cântecului Gernikako Arbola, care avea să devină imnul poporului său. Până atunci, copacul abia dacă trecuse de hotarele Bizkaiei. Cântecul l-a purtat dincolo de ele, până când toate cele șapte ținuturi basce, risipite între Spania și Franța, l-au făcut al lor. Un stejar al unei singure provincii ajunsese astfel simbolul unui popor întreg.

În secolul al XIX-lea, Spania a fost sfâșiată de un șir de războaie civile, numite războaiele carliste. Se înfruntau două tabere. De o parte erau liberalii, care doreau un stat modern și centralizat, cu aceleași legi pentru toți. De cealaltă parte erau carliștii, apărători ai vechii ordini — monarhia tradițională, biserica și drepturile ținuturilor. Bascii au ținut în bună parte cu carliștii, deoarece aceștia le apărau fueros, autonomia pe care statul liberal voia s-o desființeze. Stejarul din Gernika a ajuns stindardul acelei lupte. În 1876, după înfrângerea carliștilor, guvernul de la Madrid a desființat fueros. Adunarea de la Gernika s-a strâns pentru ultima oară, iar dreptul ei de a face legi s-a stins. Copacul a rămas neatins. Nu se mai aduna nimeni sub el, dar însemna mai mult ca oricând.

Un alt război civil, cel izbucnit în 1936, avea să tulbure din nou apele și să aducă stejarul în mijlocul evenimentelor. De data aceasta se înfruntau generalul Franco și Republica, iar bascii, cărora Republica le făgăduise autonomia, au ținut cu ea. În toiul acelui război, la 7 octombrie 1936, sub coroana stejarului de la Gernika, José Antonio Aguirre a depus un jurământ ca primul lehendakari — primul președinte al Guvernului Basc, pentru întreaga Țară a Bascilor autonomă, nu doar al Bizkaiei. A ales locul acela anume, pentru greutatea lui de simbol. Cuvintele lui, săpate pe o placă lângă arbore, au ajuns formula pe care o folosesc și astăzi urmașii lui.

Câteva luni mai târziu a venit lovitura care avea să facă numele Gernikăi cunoscut în toată lumea. La 26 aprilie 1937, aviația germană și italiană venită în sprijinul lui Franco a ras orașul de pe fața pământului — eveniment pe care Picasso avea să-l facă nemuritor. Stejarul a scăpat neatins. Iar când trupele franchiste au ocupat Gernika și falangiștii au vrut să taie copacul, socotindu-l cuib al naționalismului basc, câțiva voluntari carliști au pus strajă înarmată în jurul lui. Așa s-a ajuns ca un simbol al bascilor să fie apărat cu arma de oameni care luptau de aceeași parte cu cei ce-l voiau doborât. De atunci, stejarul a rămas și emblemă a păcii.

Aguirre și-a exercitat funcția de lehendakari din exil, la Paris, până la moartea sa. Succesorii lui au păstrat vie instituția guvernului basc, tot din exil, până la sfârșitul dictaturii lui Franco. Odată cu restaurarea democrației, în 1979, Țara Bascilor și-a recăpătat autonomia, consfințită prin Statutul de la Gernika. Din 1980, fiecare lehendakari este învestit la Gernika, într-un ceremonial rămas neschimbat. Noul lehendakari iese din Casa de Juntas, depune jurământul sub coroana stejarului rostind cuvintele lui Aguirre, apoi primește din mâna predecesorului său makila, bastonul care simbolizează autoritatea în tradiția bască. Pe masa ceremoniei stau alături legea de astăzi și vechile fueros, semn al continuității dintre trecut și prezent.

Stejarul de la Gernika n-a fost niciodată un singur copac, ci o dinastie. Fiecare vlăstar a crescut din ghinda celui de dinaintea lui, ca o succesiune la tron făcută din lemn. Cel dintâi, Aita (Tatăl), a trăit din secolul al XIV-lea aproape patru sute cincizeci de ani. I-au urmat, pe rând, alți patru, sădiți fiecare din ghinda predecesorului. Al treilea a supraviețuit bombardamentului din 1937. Cel de astăzi, al cincilea, este un puiet plantat în 2015, din aceeași spiță. Trunchiul uscat al unuia dintre înaintașii săi se păstrează și acum, sub un mic pavilion cu coloane, în grădina Casei de Juntas.

Ca locul să nu rămână gol nici măcar o zi, grădinarii cresc necontenit, într-o pepinieră, câțiva stejari de rezervă din aceeași linie, gata să-i ia locul celui bătrân. Tot de aici au plecat și puieții dăruiți comunităților basce de peste ocean, semn că rădăcina rămâne aceeași, oricât de departe s-ar întinde ramurile.

Un popor și-a așezat legea la umbra unui stejar. Apoi a înțeles că orice stejar, oricât de venerabil, este muritor și a hotărât ca simbolul să nu moară niciodată. De aceea își pregătește din vreme moștenitorii, pentru ca tradiția să supraviețuiască fiecărui arbore în parte. Poate că aceasta este, în fond, definiția unei instituții, ceva care dăinuie tocmai pentru că niciun purtător al ei nu este de neînlocuit. Bascii au învățat asta privind un stejar.

Revoluția Franceză l-a cruțat. În vremurile când multe biserici erau închise sau profanate, stejarul risca să fie tăiat. Povestea locului spune că o mulțime pornită să-l doboare a fost oprită de un om deștept care l-a rebotezat, pe loc, spunându-i Templul Rațiunii. În acei ani, revoluționarii încercau să înlocuiască vechea credință cu un Cult al Rațiunii, ridicat aproape la rang de religie. Stejarul a supraviețuit astfel încă unei schimbări de lume. Nu și-a mutat rădăcinile, dar și-a schimbat zeul.

Puțini arbori spun atât de limpede povestea Europei. A rămas același trunchi, dar fiecare epocă a văzut în el altceva: mai întâi un arbore, apoi un semn dumnezeiesc, apoi un altar și, o vreme, un templu al rațiunii. Niciun alt stejar nu arată mai bine că oamenii schimbă uneori credințele, dar copacii rămân pe loc, primind în tăcere fiecare nou înțeles pe care generațiile i le așază în cârcă.

O altă întâmplare, mai bine documentată, s-a petrecut în anul 1651. După ce oastea regalistă a fost zdrobită la Worcester, viitorul rege Carol al II-lea a rămas fugar prin ținut, cu un preț pus pe capul lui și cu oamenii lui Cromwell pe urme. Deghizat în tăietor de lemne, s-a ascuns la o familie de țărani credincioși, la conacul Boscobel. Dar nici casa nu era sigură, așa că s-a cocoțat împreună cu un ofițer în coroana deasă a unui stejar din pădurea din apropiere și a stat acolo o zi întreagă. De sus i-a văzut pe soldați căutându-l, o scenă pe care avea s-o povestească el însuși, ani mai târziu. După ce s-a lăsat noaptea, regele a coborât și a reușit să fugă în Franța. În 1660, când a fost restaurată monarhia, stejarul a primit numele de Royal Oak. Stejarul care a ascuns un rege a rămas adânc înfipt în amintire. Pe vremuri numele lui era dat vaselor de război, iar astăzi se găsesc o mulțime de hanuri Royal Oak presărate de-a lungul și de-a latul Angliei.

Peste ocean, în Hartford, Connecticut, un alt stejar a ajuns celebru pentru că a ascuns într-o scorbură de-a lui o hârtie. Colonia americană primise de la Carol al II-lea o cartă neobișnuit de darnică, ce-i îngăduia să se cârmuiască aproape singură. Când un urmaș al regelui a trimis un guvernator să recupereze acea cartă, oamenii din Hartford n-au vrut s-o dea. Povestea spune că, într-o seară de octombrie din 1687, în toiul unei dispute pornite în jurul mesei pe care stătea documentul, cineva a stins deodată lumânările. Când au fost reaprinse, carta dispăruse. Fusese scoasă pe fereastră și dusă în beznă în scorbura unui stejar de pe deal, ce-avea să se numească de atunci Charter Oak. Guvernatorul a fost nevoit să plece cu mâna goală. Stejarul și-a găsit sfârșitul abia în 1856, când a fost doborât de o furtună. Din lemnul lui s-au cioplit tot felul de mărunțișuri, păstrate ca niște moaște. Ironia face ca o cartă dăruită de un rege care își salvase viața refugiindu-se într-un stejar să ajungă, la rândul ei, ascunsă în altul.

Un alt stejar celebru din America se numește Emancipation Oak. Trăiește și astăzi lângă Hampton, în statul Virginia. Povestea lui este legată de sclavagismul practicat în unele state americane. O lege din 1831 interzicea negrilor, sclavi sau liberi nu conta, să învețe să scrie și să citească. În 1861, Mary Peake, o femeie născută dintr-o mamă negresă liberă și un tată englez, și-a riscat propria libertate și s-a hotărât să încalce legea. A deschis o școală pentru negrii sub coroana unui stejar. Doi ani mai târziu, sub ramurile aceluiași stejar, mulțimea asculta Proclamația de Emancipare a lui Lincoln.

Scorbura unui stejar sau refugiul oferit de coroana lui pot schimba uneori istoria.

Nu se știe dacă actul a existat cu adevărat pentru că originalul nu s-a păstrat. Istoricii înclină să creadă că întreaga poveste este o legendă locală. Orașul însă a luat-o în serios. În 1942, când bătrânul stejar s-a prăbușit, locuitorii au plantat în același loc un puiet obținut dintr-o ghindă culeasă din coroana lui. Arborele de astăzi este cunoscut drept The Son of the Tree That Owns Itself, Fiul stejarului care se deține pe sine, moștenitor al aceluiași drept închipuit.

Niciun tribunal nu a recunoscut vreodată că un copac poate fi proprietarul propriei persoane. Povestea spune totuși ceva interesant despre felul în care oamenii au început să privească natura. Vreme de mii de ani, arborii au fost socotiți bunuri. Puteau fi tăiați, vânduți, moșteniți, trecuți dintr-o mână în alta ca orice avere. La Athens se ivește, poate pentru întâia oară într-o formă atât de limpede, gândul că un copac ar putea avea o existență a lui în fața legii, neatârnată de voința oamenilor.

Astăzi, ideea nu mai pare la fel de stranie. În mai multe țări, râuri, păduri și munți au primit personalitate juridică, iar legea le recunoaște drepturi apărate de reprezentanți ai comunității. Stejarul din Athens nu a schimbat legile lumii. A prevestit însă, printr-o simplă legendă, o întrebare care avea să se limpezească abia două secole mai târziu. Poate fi natura mai mult decât o proprietate?

Este poate cea mai neașteptată metamorfoză a stejarului. La Athens, pentru întâia oară, omul s-a retras din centrul poveștii și a scris un contract în care copacul apărea nu ca obiect, ci ca parte.

Cel mai bine documentat dintre acești arbori se află la Goliad, în Texas. A primit chiar și un nume, The Hanging Tree, Copacul Spânzurătorii. Aproape un sfert de veac, între 1846 și 1870, sub coroana lui se puneau în aplicare sentințele tribunalului, adesea chiar în ziua pronunțării lor, cu o funie și o creangă zdravănă, ca să nu se piardă vremea.

În 1857 însă, stejarul a văzut mai mult decât execuții hotărâte de judecători. Din pricina unor neînțelegeri bănești, cărăușii texani și cei mexicani s-au încăierat și au pornit un mic război, în care s-au măcelărit unii pe alții. De ramurile copacului au atârnat atunci și oameni care nu fuseseră judecați de niciun tribunal, ci avuseseră doar nenorocul să cadă în mâinile taberei potrivnice.

Stejarul din Goliad stă și astăzi în picioare și umbrește băncile din fața tribunalului. Peste drum se află un restaurant care îi poartă numele. Cei care se opresc la umbra lui își odihnesc picioarele fără să se mai gândească la ce se petrecea odinioară deasupra capetelor lor.

Stejari ca cel din Goliad au existat pretutindeni pe frontiera americană, dar puțini au rămas în amintirea oamenilor. La Houston crește un stejar veșnic verde de aproape patru sute de ani, despre care se spune că între 1836 și 1845 au fost spânzurați unsprezece oameni. Astăzi este un monument ocrotit al orașului.

Lângă Bandera, în iulie 1863, un grup de bărbați din Williamson County, care fugeau spre Mexic ca să scape de înrolarea în armata confederată, au fost prinși. Li s-a făgăduit un proces cinstit dacă se predau, dar în noaptea următoare au fost uciși cu toții de soldații care îi escortau și îngropați într-o groapă comună, sub un stejar. O veche piatră funerară le păstrează și astăzi numele. Stejarul a rămas martorul tăcut al acelei trădări.

Obiceiul spânzurării oamenilor în copaci a supraviețuit multă vreme după ce legile au început să-l interzică. În 1935, la Columbus, tot în Texas, doi adolescenți de culoare au fost smulși din mâinile șerifului care îi ducea la judecată și spânzurați de un stejar de o mulțime mascată. Trecuseră zeci de ani de când asemenea ucideri ieșiseră în afara legii.

Stejarul poate fi arbore al dreptății, al jurământului sau al refugiului. Dar aceeași creangă care oferea umbră și adăpost putea purta și frânghia călăului. Copacul nu se schimbase. Oamenii îi găsiseră un alt rost.

---

După ce s-a așternut praful

Avem și noi stejarii noștri, mai puțin renumiți poate. Numele lor este legat mai degrabă de satul în care cresc sau de personajul istoric din a cărui legendă fac parte. Vreo trei sunt ai lui Ștefan cel Mare.

Cel dintâi nu mai există decât în poveste. La Borzești, pe Valea Trotușului, unde tradiția îl dă născut pe voievod, creștea un stejar în jurul căruia copiii se jucau de-a moldovenii și tătarii. Într-un joc din ăsta, un prieten al lui Ștefan, legat în glumă de o creangă drept căpetenie tătară, a rămas prins acolo când au dat peste ei tătarii adevărați și a fost ucis sub ochii celorlalți. Ajuns domn, Ștefan avea să-l răzbune spânzurând de aceeași creangă un fiu de han. Stejarul acela a pierit demult. În locul lui, între 1493 și 1494, voievodul a ridicat o biserică, iar din lemnul lui carbonizat s-a făcut o masă așezată în altar, chiar pe locul unde crescuse copacul. Legenda, culeasă în literatură de Nicolae Gane, a intrat în manualele câtorva generații de școlari. Din stejar n-a mai rămas nimic, dar povestea lui o știe multă lume.

Ceilalți doi trăiesc și astăzi, la mare depărtare unul de celălalt, despărțiți de o graniță care pe vremea lui Ștefan nu exista. Amândoi sunt stejari pedunculați, bătrâni de peste șapte sute de ani și amândoi poartă aceeași legendă, cum că voievodul s-ar fi odihnit la umbra lor după o bătălie cu tătarii și ar fi poruncit apoi, după obiceiul lui, ridicarea unei biserici.

Unul se află la Cajvana, în Bucovina. Datarea cu radiocarbon i-a stabilit o vârstă de vreo șapte sute treizeci de ani, poate mai mult, ceea ce îl face unul dintre cei mai bătrâni stejari din România și unul dintre cei mai bătrâni din sud-estul Europei. O legendă mai veche decât cea a lui Ștefan îl leagă de marea năvălire tătară din 1241, când bărbații satului, prea mulți ca să fie duși la cimitir, ar fi fost îngropați într-o groapă comună peste care s-a sădit un stejar. Academia Română l-a declarat monument al naturii încă din 1942, iar în 2018 a fost ales Arborele European al Anului. Bătrânețea și-o duce anevoie, cu o ramură tăiată din motive de siguranță și cu rădăcinile ciuntite când s-a asfaltat drumul județean care-i trece acum la câțiva pași.

Celălalt crește dincolo de Prut, la Cobîlea, în nordul Republicii Moldova, aproape de Nistru, lângă o biserică veche și ea de aproape opt sute de ani. Este cel mai longeviv arbore al Moldovei de peste Prut, pomenit într-un document încă din 1456, cu un an înainte ca Ștefan să urce pe tron. Se spune că sătenii și-ar fi ascuns în scorbura lui odoarele bisericii, în vremea năvălirilor. Astăzi trunchiul îi este măcinat de putregai și stă să se frângă sub propria greutate.

Al patrulea este ardelean și este de fapt un gorun, adică tot un soi de stejar. Gorunul lui Horea de la Țebea, din Țara Zarandului, este un copac de vreo patru sute de ani, botezat însă după omul care i-a stat sub coroană. În toamna anului 1784, Horea și-a chemat de sub ramurile lui moții adunați și i-a îndemnat la răscoală. La umbra aceluiași copac se ținuse din vechime sfatul bătrânilor, iar mai târziu, la câțiva pași de el, avea să fie îngropat Avram Iancu. O legendă spune că la rădăcina gorunului ar fi fost pusă mâna dreaptă a lui Horea, după ce fusese tras pe roată.

Soarta lui a fost tristă. Oamenii l-au vrut nemuritor dar nu s-a putut. Când a început să se usuce, l-au legat în cercuri de oțel, i-au umplut trunchiul cu ciment și i-au retezat vârful, apoi l-au îmbrăcat pe dinafară într-o coajă de beton, cu modelul scoarței imprimat în ea de mâna unui sculptor. Ultima creangă vie i-a fost ruptă de o furtună în 2005, iar din lemnul ei s-a cioplit o cruce. În 2021, dintre plăcile de beton a răsărit, singur, un vlăstar. Oamenii locului au numit asta minune.

Nici românii n-au lăsat stejarul să fie doar un copac. Ca și mulți alții, l-au făcut martor al istoriei, al credinței și al legendelor lor.

PS.
Cel mai frumos și mai bătrân stejar al României este, cred, cel de la Mercheașa.