Am mai făcut un singur popas înainte de-a părăsi regiunea Minho, înainte să se sfârșeacă și ziua de duminică, penultima pe care aveam s-o petrecem în Portugalia. Am coborât de-a lungul râului Lima, cale de vreo 30 de kilometri, din Ponte de Lima până la vărsarea râului în mare, la Viana do Castelo.
A fost un popas scurt, ocupat doar cu o plimbare pe străzile orașului vechi. În atmosferă plutea o moleșeală generală. Noi eram cam obosiți, de ziua ce se încheia, de turul de forță pe care-l făcusem în ultimele șase zile. Orașul, la rândul său, nu ne îndemna decât la lene, așa cufundat cum stătea el în siesta de duminică după amiază. Cu greu întâlneai pe cineva pe stradă.
Poate de aceea grupul nostru n-a protestat deloc că n-a ajuns până la plaje sau până sus la Sanctuario de Sagrado Coração de Jesus de Santa Luzia, unul dintre locurile cele mai vizitate ale Portugaliei. Am văzut noi că biserica era în schele, de jos din oraș, dar tot ar fi fost interesantă o privire aruncată de sus. A rămas pe altă dată …
Plimbărica a început de undeva de pe malul estuarului Limei. Mai mult simțeam râul decât îl vedeam, ascuns în spatele unor clădiri moderne. Oceanul îl ghiceam lăfăindu-se în spatele macaralelor și vapoarelor din port, ce ni-l ascundeau privirii. Am pornit pe străzi pustii de piatră, salutând păpușile îmbrăcate ca prin partea locului din vitrinele magazinelor închise. Punctul terminus a fost Praça da República, loc de spus câteva povești, după care ne-am întors la autocar pe-o altă străduță ce ne-a trecut prin fața lui Sé Catedral de Viana do Castelo, închisă și ea.
Praça da República e principala piață a orașului vechi. Am văzut aici vechea primărie și multe clădiri ridicate în secolul al 16-lea, secolul de aur al orașului. Viana do Castelo a profitat din plin de perioada marilor descoperiri geografice, locuitorii săi făcând comerț cu tot mapamondul. La intrarea în piață am zărit o statuie ciudată c-un bărbos și o femeie ce părea amerindiană, prilej pentru a afla o poveste.
Statuia îi reprezintă pe Caramuru și Paraguaçu. Cine-or mai fi și personajele astea?
Caramuru e numele primit de Diogo Alvares Correia, navigator născut în Viana do Castelo, după ce-a eșuat pe malurile braziliene ale Americii de Sud și-a fost salvat de indienii tupinambá. Caramuru s-a integrat repede în noua lui familie însurându-se cu Paraguaçu. În anii ce-au urmat a ajutat la stabilirea unor relații cordiale între indieni și europenii ce le dădeau târcoale. Povestea mai spune că Diogo Alvares Correia și-ar fi dus nevasta în Europa, tocmai la Saint Malo, pentru a fi creștinată de însăși soția celebrului Jacques Cartier (cel ce-a descoperit Canada pentru francezi). Ca dovadă că avea trecere mare printre nativii brazilieni stă faptul că n-a sfârșit în oală, precum un alt căpitan portughez ce-a reușit să-i supere pe indienii tupinambá. A murit de moarte bună, bogat. Fiii săi au fost făcuți cavaleri pentru serviciile aduse coroanei portugheze și-au continuat să facă descoperiri, și negoț cel mai probabil, de-a lungul coastei americane.
Și cu asta basta, am sfârșit atât povestea cât și vizita. Ne-am luat rămas bun de la Viana do Castelo.
Dar înainte de a ne lua rămas bun și de la Portugalia, mai aveam un hop de trecut. Trebuia să descoperim (și noi) orașul Porto.
1 Trackback / Pingback