Fátima cea de-acum, pe care am vizitat-o și noi timp de vreo două ceasuri, nu mai seamănă deloc cu Fátima de-acum 100 de ani. N-a mai rămas nici o urmă din pajiștea unde Jacinta Marto (7 ani), fratele ei Francisco Marto (9 ani) și verișoara lor Lucia dos Santos (10 ani) își duceau oile la păscut. Iarba a fost strivită de betoane, copacii au fost înlocuiți de biserici mărețe, statui de Criști, Marii și Rozarii. N-aș putea spune că nu e impresionant ce-am găsit noi acolo, albul lor imaculat ne-a luat ochii tot așa cum Doamna din Lumină i-a orbit pe cei trei copii. Doar că gusturile noastre pastorale se așteptau la un loc cu mai multă verdeață. Fátima cea de-acum ne-a dus cu gândul mai mult la o lucrare omenească decât a uneia dumnezeiești.
Povestea care a dus la metamorfoza locului a început în ziua de 13 mai 1917, când Jacinta, Francisco și Lucia se aflau cu oile la păscut în apropiere de Fátima, în locul numit „Cova da Iria“ – Grota Sfintei Irina. La un moment dat au văzut un fulger, iar apoi o lumină puternică. În mijlocul ei copiii au zărit o Doamnă mai strălucitoare decât soarele, învăluită într-o mantie albă tivită cu aur și purtând un rozariu în mână, care a început să le vorbească. Copiii au înțeles că se aflau în fața Fecioarei Maria. Apariția s-a repetat aidoma de șase ori în acel an, în fiecare zi de 13, din mai până în octombrie.
Vestea miracolului s-a răspândit repede și, de la o lună la alta, s-a adunat tot mai multă lume în jurul celor trei copii ce se prezentau mereu la punctul de întâlnire. La ultima apariție, în 13 octombrie, au fost prezenți pe câmpul din Fátima cam 70.000 de pelerini. Deși Fecioara Maria a Rozariului nu s-a arătat decât celor trei aleși ai ei, mulțimea a asistat la Miracolul Soarelui. S-a întâmplat atunci, după spusele unora dintre martori, ca soarele să alunge de pe cer cu o repeziciune uimitoare nori negri de furtună, după care să înceapă să danseze pe cer aruncând spre pământ lumini multicolore. Nu toți pelerinii au văzut toate fenomenele descrise. Unii chiar n-au văzut nimic. Să fi primit fiecare dintre ei cât a meritat, în funcție de cât de puternică le era credința? Să fi fost cu toții participanți la un fel de hipnoză colectivă ?
Cei trei copii au fost marcați pentru tot restul vieții lor de întâmplările trăite în acea vară. Au devenit mult mai evlavioși, recitau mereu rugăciunea rozariului pentru a aduce pacea în lume, așa cum le ceruse Doamna din Lumină. Jacinta și Francisco au murit imediat după terminarea războiului, răpuși de gripa spaniolă. Știau lucrul acesta încă de la a doua apariție, când Fecioara le-a destăinuit soarta ce-i aștepta. Lucia dos Santos s-a călugărit și a trăit până la adânci bătrânețe.
Au trecut exact 100 de ani de la miracolul din Fátima, timp în care s-au schimbat multe lucruri. Pe câmpul unde pășteau odinioară oile s-a construit o mare esplanadă pietruită care permite accesul pelerinilor la sanctuar în condiții mai civilizate. S-a ridicat Nossa Senhora de Fátima, o biserică albă ca neaua, loc de reculegere și comemorare, ce adăpostește mormintele Jacintei, a lui Francisco, al Luciei. Pe locul aparițiilor s-a construit o capelă deschisă în care se țin mai tot timpul slujbe. Când am ajuns noi acolo era ticsită de lume. Lângă ea se află un loc în care oamenii aprind tot timpul lumânări, de-a ajuns să fie veșnic în flăcări, mai că-ți vine să chemi pompierii. Unele lumânări sunt normale, lungi ca și cele pe care le aprindem și noi pentru pomenire, altele au doi metri. Vis-a-vis de Nossa Senhora de Fátima, în celălalt capăt al esplanadei, s-a construit mai recent o a doua biserică, închinată Sfintei Treimi. E ca un monolit mare de marmură, nu seamănă deloc a biserică pe dinafară. Înăuntrul nu am fost din pricina timpului limitat pe care l-am avut la dispoziție.
Tot de 100 de ani încoace Sanctuarul din Fátima e mereu înțesat cu oameni, în special în lunile de vară, din mai până în octombrie. Curioși, credincioși, turiști, pelerini, negustori se înghesuie cu toții aici pentru motive doar de ei știute. Pe mine m-au impresionat mult cei ce-au ales să străbată în genunchi cărarea de marmură ce te conduce de la intrarea în curtea sanctuarului până la Capela Aparițiilor. Nu poate fi ușor, sunt vreo 300 de metri de parcurs. Sper ca tuturor celor ce fac acest lucru să le fie credința puternică și rugile ascultate.
Stau să mă întreb. Oare câți dintre noi, călătorii de astăzi ce-ajung în Fátima, am fi capabili să percepem miracole? Te pomenești că au încă loc, zi de zi sau în fiecare zi de 13 ale fiecărei luni, dar nu are cine le descoperi. Cât despre mine, tare mi-e frică că aș face parte din tagma celor care n-au văzut, n-au simțit nimic atunci în 13 octombrie 1917. Până și-acum, la data vizitei noastre, n-am fost în stare să descopăr atmosfera aceea specială a locurilor considerate sacre, ce te face să simți că te afli într-un loc cu totul special, ce are cumva o legătură cu Cerurile.
Și cu toate acestea, am trăit cu speranța că pe undeva, pe esplanada aceea imensă, există o cortină miraculoasă pe care un călător norocos sau suficient de credincios o poate găsi. Căreia îi poate ridica un colț și arunca o privire spre o altă lume.
1 Trackback / Pingback