Porto - croazieră pe Douro

Luni 22 mai. Din lungul nostru itinerariu portughez mai rămăsese din păcate doar o bucățică, o vizită în orașul Porto. Am îngrămădit-o toată în ultima zi de excursie.

Programul zilei a fost ca la serviciu de la nouă la șase, cu o oră pauză de masă, așa … ca pentru a-mi aminti ce mă aștepta acasă. La șase după amiaza am fost pescuite de la picioarele statuii lui Pedro al 4-lea din Praça da Liberdade și duse la hotelul ce se găsea undeva departe la marginea orașului, pentru împachetare și somn de voie. A doua zi ne așteptau câteva ceasuri de drum cu autocarul de la Porto la Lisabona, apoi zborul spre casă. Dacă n-am fi fost atât de obosite ar fi fost tentant să mai hoinărim prin oraș, dar bateriile personale erau deja stoarse. Mai mult, bilanțul zilei ne mulțumise pe deplin deși ziua nu începuse deloc promițător.

Dimineața ne-a întâmpinat cu o ceață deasă, s-o tai cu cuțitul. Ne-a dat ceva emoții pentru că aveam programată la prima oră o croazieră pe râul Douro. Negurile ne-au însoțit tot drumul de la hotel până pe chei și nu dădeau semne c-ar vrea să se ridice. Cum era s-avem ghinionul de-a trece ca nălucile prin ceață, fără să vedem podurile arcuindu-se peste râu, fără să zărim nimic din faimoasa Ribeira, cartierul ce se întinde în sus pe deal, pe malul drept al lui Douro? Dar până la urmă cineva acolo sus a ținut cu noi și, până a venit vaporașul, a risipit ceața.

Ne-am îmbarcat într-o rabelo tradițională, ambarcațiune reconvertită în zilele noastre din cărăuș de butoaie cu vin în cărăuș de gură cască. Am pornit apoi la drum, întâi în sus pe râu, după aceea la vale până aproape de vărsarea lui în ocean. Conform titulaturii, „Croaziera celor șase poduri”, plimbarea noastră ne-a făcut cunoștință cu cele șase poduri construite peste Douro.

Primul pe sub care am trecut a fost Ponte Dom Luís I, un pod metalic cu două nivele, cel mai longeviv dintre toate. Jos circulă mașinile și pietonii, etajul e rezervat metroului din Porto. Își face încă datoria deși de la inaugurarea lui au trecut mai mult de 100 de ani. A fost construit în anul 1886 de către un elev al lui Gustave Eiffel.

A urmat Ponte Infante Dom Henrique, cel mai tânăr dintre podurile peste Douro. E ca un arc alb și elegant întins peste râu. Numele l-a primit în cinstea lui Henrique Navigatorul, din mai multe pricini bănuiesc. În primul rând acest infante celebru s-a născut în orașul Porto. Tot de aici și-a pregătit campaniile împotriva maurilor necredincioși, expedițiile de descoperire a Indiilor.

Apoi am trecut pe sub cel mai bătrân dintre podurile din Porto, Ponte Maria Pia, numit așa după regina Portugaliei aflată pe tron la momentul construirii lui. Podul a fost dat în funcțiune în anul 1877 și a fost proiectat de însuși Gustave Eiffel. Până în anul 1991 a funcționat ca pod feroviar, de atunci încoace își savurează anii pe pensie.

Următorul la rând a fost Ponte de São João, podul ce-a preluat sarcinile lui Ponte Maria Pia. E tot un pod feroviar și se întinde ca un șarpe albinos și imens, nu departe de celelalte. Din păcate nu a prea încăput în fotografiile mele.

Undeva departe, în susul râului se zărea și Ponte Freixo, abia mijind din cețurile dimineții. N-am ajuns până la el, nu l-am imortalizat în nici o fotografie. Rabelo a noastră a făcut apoi cale întoarsă, luînd podurile de la coadă la cap.

Mai rămăsese de prezentat Ponte da Arrabida, aflat mult în aval față de toate celelalte. La data la care a fost construit, 1963, era podul de beton cu cel mai mare arc din lume. Am înțeles că nu e prea îndrăgit, e considerat urât de către o mulțime de lume, dar zău dacă pricep de ce.

Croaziera noastră de-a lungul râului Douro a fost foarte plăcută cu toate că poveștile susurate la microfon au fost cam seci. Gazdele s-au mulțumit să ne spună doar câteva date tehnice legate de podurile pe lângă care treceam. Nici o poveste palpitantă, nici o picanterie …

Ba da. Una singură, dezvăluită de ghida portugheză ce ne-a însoțit. Știați că nativii din Porto sunt porecliți tripeiros – mâncători de măruntaie? Supranumele li se trage de pe vremea când Henrique Navigatorul își pregătea aici armata ce-avea să cucerească Ceuta de la mauri. Se povestește că toată carnea disponibilă a fost strânsă pe caravelele cu care a plecat în expediție, hrană pentru ostași. Așa că bieților locuitori ai orașului le-au rămas doar măruntaiele. Ghidul nostru ne-a mai mărturisit că nici cei din Lisabona n-au scăpat fără poreclă. Lor li se zice alfacinhas – mâncătorii de salată – dar habar n-am dacă e ascunsă vreo poveste interesantă în spatele acestui nume.

Și tot cu prilejul croazierei noastre am aflat cu stupoare că Porto așa cum îl știam eu trebuia spart în două bucăți. Porto cel adevărat ocupă doar malul drept al râului Douro. Pe malul stâng se află de fapt o altă localitate, pe nume Vila Nova de Gaia. Toate podurile pe sub care am trecut leagă de fapt două orașe diferite.

În acest nou oraș, abia descoperit, am și fost debarcați la sfârșitul croazierei. Punctul următor de pe ordinea de zi era o degustare de vinuri. Iar Vila Nova de Gaia era taman locul potrivit pentru așa ceva.