Lisboa
jurnal portughez - capitolul 1

Prima privire serioasă ce-am aruncat-o peste Lisabonei – Lisboa pe numele ei portughez – s-a întâmplat să aibă loc în Miradouro do Parque Eduardo VII, nu mult timp după aterizare. Ne-am oprit acolo doar pentru câteva minute, să facem cunoștință cu orașul pe care urma să-l descoperim în următoarea zi și jumătate.

În fața noastră se întindeau ca pe o hartă, cele șapte coline ale Lisabonei. În stânga Colina Sant’Ana, Graça, Colina São Vicente, São Jorge cu un castel construit moț în vârf. În dreapta Colina Santa Catarina, Chiado și São Roque. De la această depărtare păreau doar două dealuri pricăjite. Abia când le-am străbătut cu piciorul, gâfâind la deal, zburdând la vale, ne-am dat deama de sinuozitățile lor. Între ele, în spatele coloanei din Praça do Marquês de Pombal, începea Avenida da Liberdade ce ducea în cartierul Baixa, cartier construit în întregime după cutremurul din 1755, cataclism ce-a distrus 85% din oraș și a omorât un sfert din populație. În depărtare se zăreau albăstrui, apele estuarului râului Tejo.

Lisboa părea mică și accesibilă privită de la această depărtare. Abia după ce-am început cu hoinăreala ne-am dat seama că ne-ar mai fi trebuit câteva zile pentru a o savura cu-adevărat.

Miradouro do Parque Eduardo VII

În Baixa Pombalina

Prima plimbare am făcut-o în Baixa Pombalina. Autocarul ne-a lăsat în Praça dos Restauradores iar de acolo am pornit-o pe jos prin Praça Rossio, cea machiată cu mov din pricina copacilor de jacaranda, pe Rua Augusta până în Praça do Comércio. Și înapoi. Am revenit în Baixa și a doua zi pentru că nu aveam de ales, de aici luam metroul ce ne ducea la hotel. Am profitat însă de cea de-a doua vizită pentru a privi lumea de sus, din vârful lui Elevador de Santa Justa.

Cine știe puțină portugheză și puțină istorie pricepe pe loc de unde vine numele locului. Cartierul de jos (baixa) al marchizului de Pombal a apărul pe harta Lisabonei după ce orașul medieval a fost distrus în întregime de cutremurul din 1755. În locul străzilor înghesuite și a clădirilor manueline a răsărit un cartier „iluminist”, cu străzi drepte, paralele și perpendiculare străjuite de clădiri clasice. Rațional, ordonat, liniștitor. Planurile lui au fost trasate de însuși primul ministru din acele vremuri, Sebastião José de Carvalho e Melo, primul marchiz de Pombal.

Deși m-am străduit din răsputeri n-am reușit să-l zăresc pe doctorul Amadeu de Prado plimbându-se agale pe Rua Augusta, nici pe Adriana la fereastra casei cu azulejos albastre ( cartea/filmul Trenul de noapte spre Lisabona – Pascal Mercier ). Nu l-am remarcat nici pe Fernando Pessoa, pierdut poate în puhoiul de turiști ce se înghesuiau sub colonade, la Café Martinho da Arcada din Praça do Comércio. Din fericire, l-am regăsit a doua zi, de dimineață, la A Brasileira Cafe din Chiado.

Teatro Eden din Praça dos Restauradores
Praça dos Restauradores
Praça Rossio
Estação de Caminhos de Ferro do Rossio – gara de unde pleacă trenurile spre Sintra
O privire spre Convento do Carmo din Praça Rossio – mănăstirea a rămas o ruină din timpul cutremurului
Teatrul Naţional Dona Maria II
Pe Rua Augusta
Praça do Comércio
În această frumoasă piață au fost asasinați Carlos I, unul dintre ultimii regi ai Portugaliei, și moştenitorul tronului, Luis Filipe (1908)
Azulejos pe pereți
Elevador de Santa Justa – inaugurat în 1901. Transportă turiști doritori să urce din Baixa în Barrio Alto. O metodă alternativă, dar nici pe departe la fel de interesantă, scările rulante din stația de metrou Baixa-Chiado.
Elevador de Santa Justa
O privire peste Baixa și Alfama, de la înălțimea Elevadorului
Tot de-acolo. Off, de n-ar fi atâtea macarale și case bandajate! Am dat de ele la tot pasul. Lisboa e într-un plin proces de curățare.
Așișderea

În Chiado și Bairro Alto

Prima seară am petrecut-o hoinărind alandala pe străduțe înguste și întunecoase, ticsite de prăvălii, printre mesele și scaunele restaurantelor în Chiado și Bairro Alto (cartierul de sus), respirând minunatul aer răcoros al Lisabonei. S-a întunecat de-a binelea când am pornit, obosite, spre hotel.

Am revenit pe-aici și a doua zi, o revedere scurtă din păcate, doar pentru a-i saluta pe cei mai mari poeți ai Portugaliei, Fernando Pessoa și Luís Vaz de Camões. Nesatisfăcător, așa că ne-am promis o excursie viitoare pentru aprofundarea cunoștințelor. Acum însă ne atrăgea ca un magnet cartierul Alfama, de pe dealul de vizavi. Merită o povestire separată, atât de mult ne-a plăcut.

Aiurea pe străduțele din Bairro Alto, printre mese și bodegi
Pe Calçada do Duque

O șuetă cu Fernando Pessoa la A Brasileira Cafe
Piaţa Camoes din Chiado

Două dintr-o lovitură – Colinele da Graça și São Vicente

Pentru păstrarea simetriei ne-am cățărat apoi pe dealurile de vizavi, până în vârful celei mai înalte coline din Lisboa, pe Esplanada do Largo da Graça, pentru a vedea orașul și din acest unghi. Aici ne-au întâmpinat o biserică construită chiar în vârful dealului, o piață ce-o înconjura, iar de-a roata ei frumoase palate ale aristocrației de altă dată. Prilej pentru imortalizarea foto a nenumăratelor modele de azulejos de pe pereți.

Esplanada do Largo da Graça
Coborând din înălțimi

Următorul obiectiv răsărit în calea noastră a fost Igreja de São Vicente de Fora, adică Biserica Sfântul Vicențiu din Afara Zidurilor. Ne-a întâmpinat impunătoare, manieristă, rece. De nu intram în mănăstire și nu descopeream claustrul împodobit cu povești desenate în azulejos albastre, zău dacă o mai țineam minte.

Undeva la etaj ne-am preschimbat în copii și am trecut în revistă peste 100 de scene închipuite după fabulele lui La Fontaine. Deși am fost atentă, n-am găsit nicăieri „Corbul păcălit de vulpe”, singura pe care o știam și eu. Nici o pagubă, puteam trage alte învățăminte.

Igreja de São Vicente de Fora
În biserică
În claustrul placat cu azulejos

Mormintele regilor din dinastia de Bragança
Poftiți la panourile cu fabulele lui La Fontaine

Fabula câinelui și măgarului

A fost odată un câine și un măgar ce se odihneau într-o pădurice pe când stăpânul lor dormea la umbră. Măgarul păștea fără grijă iarba verde a poienii. Câinelui i s-a făcut deodată foame, așa că îl roagă pe măgar să îngenunchieze pentru a-i permite să culeagă ceva de ros din coșul pe care-l purta în spinare. Fără a se opri din păscut, măgarul îi răspunde. „Așteaptă până se scoală stăpânul, o să aibă el grijă de tine.” Dintr-o dată, din pădurea întunecoasă apare un lup flămând care se repede la măgar. Îngrozit, măgarul cere ajutorul câinelui dar acesta îi răspunde cu aceeași voce indiferentă. „Fugi cât poți de repede, prietene. Când se va scula stăpânul va veni în ajutorul tău.” Dar n-a mai fost timp, iar măgarul a sfârșit în burta lupului.

Acu eu ce concluzie să trag? Prietenul la nevoie se cunoaște? Mă întreb însă, oare ce-o fi pățit câinele când s-a trezit stăpânul și-a văzut c-a rămas fără măgar?

Fabula șoimului și-a cocoșului

A fost odată o gospodărie în care viețuiau pașnic un cocoș și un șoim. Într-una din zile însă stăpânii gospodăriei au hotărât că au poftă de-o supă de cocoș, așa că au început să strige înaripata cu vorbe mieroase, așa ca să nu-și dea seama ce-l așteaptă. Dar cocoșul se prefăcea că nu-i aude.”Sunt îngrozit de proastele tale maniere” zice șoimul din voliera lui „n-auzi cum te strigă stăpânii?”.” Ba aud foarte bine”, răspunde cocoșul „dar dacă ai fi văzut atâția șoimi la proțap câți cocoși am văzut eu, n-ai mai sări cu critica.”

Concluzia? Manierele elegante se potrivesc doar celor fără griji pe cap? Înțelept e cel surd, mut și chior ?

Fabula ulcioarelor

Într-una din zile ulciorul de fier îl invită pe prietenul său ulciorul de lut la o plimbare. Dar ulciorul de lut nu prea îndrăznea, de frică să nu pățească ceva dată fiind starea lui delicată. Ulciorul de fier a insistat totuși și i-a promis prietenului său că va avea grijă de el. Așa c-au pornit-o la drum împreună. După doar câțiva pași, din dorința de-a ocoli un obstacol mititel, s-au ciocnit unul de altul iar ulciorul de lut s-a făcut fărâme.

Concluzia? De ce ți-e frică nu scapi? Alege-ți prieteni pe măsura ta?

Fabula cârcotașului

A fost odată un cârcotaș ce se căina într-una și chema moartea în fiecare zi să vină să pună capăt nefericirii sale. Până când într-o zi Moartea l-a ascultat și i-a bătut la ușă. „Cine ești ?” a strigat îngrozit cârcotașul, ” numai privindu-te mă apucă groaza. Nu te apropia de mine!”

Concluzia ? Ai grijă ce-ți dorești și nu mai cârcoti ca fraierul ?

Și așa mai departe, panourile povesteau cele peste 100 de fabule ale lui Jean de La Fontaine.

Dar noi ne-am plictisit relativ repede și le-am părăsit pentru a ne întoarce în cartierul Alfama cu scopul unei hoinăreli suplimentare și a unei vânători fotografice a tramvaiului 28.

Un spectacol de fado

A doua seară (și ultima din păcate) am petrecut-o în bodega Timpanas, la un spectacol de fado. Ne-am umplut acolo în primul rând cu melancolie și doar apoi cu o ciorbă, o mâncare de pește și o prăjiturică. Am stat vreo două ceasuri cu ochii la dansatori și la costumele lor populare, cu urechile la cântăreți.

Ansamblul ce-și prezenta spectacolul pe mica scenă din fața meselor părea o afacere de familie. Pentru a nu îngropa de tot moralul oaspeților, tristele cântece de fado erau întrerupte de dansuri populare. Partea ardelenească a grupului a încremenit la auzul lor. Zici că erau bucățică ruptă din dansurile sașilor. Până și poalele rochiilor se învârteau la fel, dezvăluind ciorapi dantelați și pantalonași imaculați.

Pentru a pune punctul pe i, la sfârșit de tot, cei trei soliști s-au postat în câte un colț diferit al sălii și  ne-au înconjurat din toate părțile cu un ultim fado. Of, saudade …

 

PS

Am văzut mai peste tot prin Lisboa pești – mai exact sardine. Pești de porțelan ce umpleau magazinele de suveniruri, pești sub formă de magnet de lipit pe frigider, pești moi de pluș atârnați în cârlige. Habar n-aveam care-i treaba, așa că am întrebat. Și-am aflat că …

Peștele este simbolul Lisabonei. I se datorează Sfântului Anton care, chiar dacă se cheamă de Padova, e originar de fapt din Lisabona. Înainte de a deveni sfânt s-a chemat Fernando Martins de Bulhões, a provenit dintr-o familie bogată, a studiat în universități portugheze iar mai apoi s-a mutat la Padova. Acolo a devenit călugăr franciscan și, datorită vieții exemplare și a minunilor înfăptuite, sfânt.

Se pare că Anton a călcat pe urmele patronului ordinului său și a predicat peștilor din mare. De aici și asocierea lui cu sardinele din magazinele portugheze și cu Lisabona, orașul de baștină.

De aici și „coperta” prezentei povești.

Am mai aflat că, de întârziam vreo trei săptămâni, nimeream în plin Festival al Sardinelor, când întreaga Lisabonă o ia razna și petrece zi și noapte, în cinstea sfântului ei protector. Cu toată tentația pitorescului unei astfel de sărbători, zău că nu-mi pare rău c-am scăpat de hărmălaie.

La revedere Lisboa, pe curând …

Despre AncaHM Articolele 667
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei responsabilă cu zburatul pe covoare fermecate prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !

1 Trackback / Pingback

  1. Portugalia - Ulițarnica

Ceva păreri ... observații ... dojeni ...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.