Évora a fost cel mai estic punct pe care l-am atins în itinerariul nostru portughez. Am descoperit orașul într-o sâmbătă dimineața, după ce-am petrecut o noapte într-un hotel aflat hăt departe, în afara porților sale, în câmp. Am ajuns devreme la porțile cetății, i-am străbătut străzile cu iz maur înainte ca locuitorii să se trezească din somnul de weekend, înainte să se deschidă magazinele cu suveniruri. Abia după ce ne-am terminat noi programul de vizite s-a mai înviorat atmosfera.
Să fi fost acesta motivul pentru care nu-mi aduc prea bine aminte de Évora? Sau poate pentru că n-am stat pe-acolo mai mult de un ceas , timp în care am străbătut cu o viteză uimitoare mii de ani de istorie.
Am pornit la drum trecând printr-o poatră deschisă în vechile ziduri de apărare ale orașului medieval. Ne-am strecurat apoi pe străzi liniștite, printre case alb-galbene ce veneau parcă dintr-o poveste maură, până am ajuns în piața centrală a orașului. Acolo am făcut popas pentru a asculta explicațiile ghidului nostru despre măririle și decăderile orașului, despre cum și-a pierdut aici capul ducele de Bragança pe butucul călăului, pentru că a conspirat împotriva regelui João II, cumnatul lui. Despre cum a înnegrit pereții caselor fumul auto-da-fé-urilor Inchiziției. Despre iezuiți și școala lor atotștiutoare, ce-a pierit totuși din prea multă cunoaștere.
Câteva străzi mai departe am căzut în timp cu câteva veacuri în urmă, taman pe vremea romanilor. Am descoperit acolo ruinele unui vechi templu închinat lui Augustus. N-a mai rămas mare lucru din el, doar câteva coloane corintice care să ne amintească de strămoșii noștri comuni.
Apoi am trecut pe la catedrală. Sé de Évora e soră bună cu catedrala Lisabonei. Mare, puternică, pe dinafară seamănă mai mult cu o cetate decât cu o biserică. În interior ni s-a atras atenția asupra unei statui a Fecioarei Maria însărcinate, o raritate.
Ultimul obiectiv pe care l-am vizitat în Évora a fost o biserică franciscană renumită din pricina unei capele mai speciale. Apelativul de bomboană de pe colivă se potrivește mănușă aici. Povestea capelei începe prin secolul al 16-lea când cimitirele orașului, vechi de milenii, deveniseră neîncăpătoare. Călugărilor franciscani le-a venit atunci idea de a dezgropa oasele morților, de a le curăța și apoi de a „tapeta” cu ele pereții unei capele special construite. Un fel de Memento mori material. Ca să fie și mai clar mesajul au inscripționat deasupra intrării :
Nós ossos que aqui estamos pelos vossos esperamos
Oasele noastre ce stau aici le-așteaptă și pe-ale voastre.
Nițel cam sumbru pentru o frumoasă și însorită dimineață de sâmbătă.
Pentru a ne ridica din nou moralul la cote de vacanță, ghidul nostru ne-a întors la autocar pe-un drum ce-a străbătut grădina publică din Évora, printre flori roșii, copaci verzi, vii și sănătoși.
Și așa ne-am luat noi la revedere de la orașul Évora.
Următoarea destinație – Fátima.
1 Trackback / Pingback