Era duminică dimineața, eram încă în Coimbra, pregătiți să ne bucurăm de penultima zi portugheză. Conform programului primit la plecare doritorii puteau face în acea zi o excursie opțională în nord de tot, în regiunea Minho. Din fericire s-a înscris tot grupul, așa c-am petrecut toată ziua hoinărind prin această provincie, scăpând de câteva drumuri suplimentare ce ne-ar fi țintuit pe scaunele autocarului.
Am pornit așadar la drum printre coline înverzite, peste râuri gonind la vale spre Atlantic, pe autostrăzi impecabile. Prima noastră destinație, aflată la vreo 170 km depărtare, era capitala regiunii Minho, orașul Braga.
Domnul nostru ghid ne-a dezvăluit că Minho e regiunea preferată a portughezilor din pricină că e verde, e muntoasă și bogată, și e un fel de leagăn al țării lor. Acest ținut a stat cel mai puțin sub ocupație maură, aici au domnit conții de Portugal, de aici a pornit reconquista întregii țări. Aici au stăpânit Henrique și Teresa, părinții primului rege al Portugaliei, Afonso Henrique.
Poate ar mai trebui să spun că aici s-a inventat vinho verde, un vin neaoș portughez, din care, desigur, urma să gustăm și noi . Nu cred c-aveam să ne plictisim în Minho.
Braga
Există o vorbă în Portugalia care spune așa.
Braga reza, o Porto trabalha, Coimbra estuda e Lisboa diverte-se.
Braga se roagă, Porto muncește, Coimbra studiază și Lisabona se distrează.
Ultimele două adevăruri le puteam confirma și noi (oarecum), acum sosise momentul să ne lămurim cu cel dintâi. Nici că se putea să nimerim mai bine. Era duminică, taman ora slujbei din biserică.
Despre viața religioasă a Bragăi, doar superlative. Orașul este una dintre cele mai vechi dioceze din peninsula Iberică, urmașa capitalei Bracara Augusta a provinciei romane Gallaecia. A existat un episcop aici încă din al 3-lea secol. Vizigoții și maurii au zdruncinat puțin puterea episcopilor creștini dar aceștia au revenit în forță odată cu primele succese ale reconquistei.
În Braga a fost construită prima catedrală a noului regat, Sé de Braga, mai mult cetate decât biserică ( cel puțin pe dinafară ). Tot aici s-a constituit primul arhiepiscopat al țării, încă de pe vremea lui Afonso Henrique.
Sé de Braga a fost primul loc în care ne-am oprit și noi. N-aș putea spune că am vizitat-o, slujba era în toi și câțiva heralzi coborâți parcă din miniaturi medievale ( după îmrăcăminte ) ne-au oprit în fundul naosului. Bine și-atât. Am furat o fotografie și-am plecat mai departe.
Am pornit apoi pe-o străduță pietonală spre piața principală a orașului, Praça da República, o plimbare lejeră care ne-a confirmat cu vârf și îndesat reputația evlavioasă a orașului. Din două în două case ne mai răsărea în cale câte o biserică, o mănăstire. Mari, baroce, împopoțonate, ascund mai toate pe sub actualele rotunjimi din timpul Contrareformei arhitecturi mai vechi. Singurele relicve medievale pe care le-am zărit noi au fost zidurile de cetate ale palatului arhiepiscopal și vârful crenelat al unui donjon ce-și ițea nasul deasupra clădirilor moderne.
A urmat o oră de timp liber pentru colindat prin oraș. Dar pentru că ne-am săturat repede de altarele baroce și pentru că, fiind duminică, oferta de suveniruri era cam limitată am petrecut ultima parte a „permisiei” pe terasa lui Café A Brasileira trezindu-ne cu-adevărat abia acum, cu aromele unei cafele tari. Și-apoi înfulecănd o înghețată.
După care ne-am îndreptat spre autocarul ce-avea să ne ducă la Bom Jesus do Monte, un must see printre obiectivele din Braga.
Bom Jesus do Monte
Tradițiile spun că în vârful dealului pe care e construit astăzi Sanctuarul Bom Jesus do Monte – în românește Bunul Isus de pe Munte – a existat dintotdeauna un loc venerat, încă din antichitate. Se știe însă sigur că începând cu anul 1373 a apărut aici o capelă închinată Sfintei Cruci, loc de pelerinaj aproape la fel de venerat ca și Sanctuarul de la Santiago de Compostela. În zilele noastre importanța religioasă i-a mai scăzut, dar pelerini mai mult sau mai puțin evlavioși încă se adună aici cu duiumul.
Celebritatea de care se bucură Bom Jesus do Monte se datorează mai puțin bisericii baroce ce se ridică mândră în mijlocul unei grădini multicolore, ci mai degrabă scării de piatră, din granit negru spoit cu alb, ce conduce pelerinul în zig-zag pe 557 de trepte până în fața bisericii. Drumul reprezintă o Via Dolorosa și cel ce dorește să scape de păcate ar trebui să-l parcurgă în genunchi.
Arhiepiscopii din Braga au mai adăugat însă puțină sare în bucate la Drumul Crucii pe care l-au gândit aici. Din loc în loc scările se întrerup, iar penitentul e invitat să-și spele păcatele în apa fântânior ce sunt așezate în cascadă, una deasupra celeilalte. Înainte de toate trebuie să scape de păcatele cauzate de cele cinci simțuri. Apoi trebuie să bea din fântâna credinței, după care din fântâna nădejdii, iar la sfârșit din fântâna dragostei. Abia după aceea va fi primit în biserică.
Pelerinajul nostru a început cu sfârșitul, asta explică și succesiunea în care am făcut / prezentat fotografiile de mai jos. Dar de ce m-aș mira? De mult timp sunt convinsă că trăim într-o lume cu susul în jos.
Ajunse la capăt de drum am putut admira și noi scara în toată splendoarea sa. După care am înlocuit papucii de turist cu cei de pelerini și am urcat înapoi (nu în genunchi) cele 557 de trepte. Nu de alta, dar trebuia să ne merităm masa de prânz.
Care ne aștepta la Ponte de Lima.
Fii primul care comentează