Vila Nova de Gaia – la crâșmă
jurnal portughez - capitolul 19

Rabelo ce ne-a purtat în croaziera de pe râul Douro ne-a debarcat la sfârșit pe malul opus îmbarcării, în Vila Nova de Gaia. Taman în miezul problemei, într-un locșor foarte fotogenic.

Peste râu se zărea Porto în toată splendoarea lui. Ribeira stătea leneș la soare, colorat, etalându-și nurii precum un păun ce-și deschide coada, cu mii de ochi curioși îndreptați spre noi. Păcat de macaralele ce s-au încăpățânat să intre în toate fotografiile. Ca pentru a mări fotogenia locului, o grămadă de rabelos bătrâne și pensionare erau înșirate ca pe ață de-a lungul cheiului, doldora de butoate cu vin. Să fi fost butoaie pline … să fi fost goale … habar n-am. Oricum, nu stăteau ele de pomană acolo, chiar pensionare fiind. Aveau clar sarcina de-a ademeni trecătorii în pivnițele din apropiere pentru vizite, sesiuni de degustare și, bineînțeles, cumpărături.

Vila Nova de Gaia este, incontestabil, capitala vinurilor de Porto. În pivnițele lui stau stivuite majoritatea butoaielor cu vin pus la învechit. Aici ajunge mai toată licoarea strugurilor culeși din podgoriile cățărate pe terasele dealurilor de pe valea râului Douro, după ce-a fost stoarsă și pregătită de drum în nenumăratele Quintas, fermele ce împânzesc regiunea. Pe vremuri, transportul vinului era asigurat de bătrânele rabelos, astăzi sunt preferate căile ferate și cisternele moderne. Vechile ambarcațiuni au rămas doar cu sarcina de-a întări pitorescul locurilor. Din păcate noi nu am vizitat nici o Quintas, nu am văzut pe viu nici un strugurel pârguindu-se la soare. Le-am admirat doar într-un filmuleț ( nițel cam publicitar ) care ne-a fost prezentat în crama pe care am vizitat-o. Nu-i bai, am mai adaugat cu acest prilej un punct pe lista dorințelor călătoare, o vizită dedicată unei experiențe 100 % viticole. Cândva … într-o toamnă arămie, la vremea culesului … undeva pe dealurile din jurul orașului Porto…

Multe mai sunt casele de vinuri în Vila Nova de Gaia. Și mai toate sunt englezești. Bine că n-a trebuit s-o alegem noi pe care s-o vizităm, că eram la mare încurcătură. Ghidul nostru portughez ne rezervase loc la crama lui Sandeman, aflată la doi pași de locul nostru de debarcare. Acolo am fost preluați încă de la intrare de o domnișoară transformată în Don ( nu Zorro cum credeam noi ), adică mascota companiei. Costumația consta din pantaloni negri, cămașă albă, o manta neagră până în pământ ce ne-a amintit de capa studenților din Coimbra și o pălărie neagră venită de dincolo de frontieră, din Jerez-ul spaniol.

Don al nostru ne-a plimbat prin pivnițele fostei mănăstiri ce găzduiește astăzi butoaiele ștampilate cu numele Sandeman, ne-a povestit vrute și nevrute despre cum stă treaba cu vinul de Porto, iar la sfârșit ne-a invitat la o masă pe care ne așteptau câte două păhărele pentru degustare. Într-un pahar era vin alb sec, în celălalt un ruby roșu și dulce.  Cel roșu a avut și ceva poțiune magică presărată în el, pentru că după ce l-am dat pe gât m-am dus glonț la tejghea să-mi cumpăr o sticlă întreagă.

Dar să amintesc câte ceva și despre ce-am învățat noi în pivnițele domnului Sandeman. În primul rând am facut cunoștință (în filmuleț) cu domnul George Sandeman din Perth, cel care fondat compania în anul 1790, cu doar 300 de lire.  N-a fost singurul englez care a dat buluc la vinurile portugheze. S-au întâmplat în acea perioadă evenimente ( războaie cu Franța ) care au făcut ca vinurile de Bordeaux să devină inaccesibile englezilor. Nici că s-a pomenit tragedie mai mare, doar știm că englezii se pricep bine la două lucruri: la cucerit lumea și la băut licori cu cât mai multe grade de alcool în ele. Așa că negustorii s-au reorientat, au descoperit că în Portugalia exista un vin tare, rezistent la drumuri lungi și-au venit grămadă la Porto. Unde au rămas până în zilele noastre.

Am aflat apoi câte ceva despre tehnologia tradițională de fabricație a vinului de Porto, până la un punct cea practicată mai peste tot. Strugurii sunt culeși cu mâna, apoi boabele se desprind de pe ciochine și se sparg ușor înainte de a începe să fermenteze. Coaja nu e îndepărtată, tocmai pentru a păstra toate aromele strugurelui. Când anume e stors, nu mai țin minte. Fermentarea are loc la temperaturi controlate, iar la un moment de grație cunoscut doar de vinificator, e oprită prin adăugarea unui soi de alcool făcut tot din vin, pe nume aguardente. Așa se face că vinul de Porto e mai tare, mai dulce, mai altfel decât vinurile cu care suntem obișnuiți. De obicei producția toamnei rămâne în Quintas până primăvara viitoare. Apoi e adusă pentru învechire în butoaiele de stejar din pivnițele Vilei Nova de Gaia. În sticle poate ajunge în două feluri. Vinul produs din anii cei mai buni ocolesc butoaiele și e turnat direct în sticle, pentru a îmbătrâni acolo. E numit Vintage, e cam piperat la preț și, din punctul meu de vedere, e dedicat cunoscătorilor. Vinul, hai să-i zic obișnuit, poate ajunge în sticle la câțiva ani dupa recoltare sau mult, mult mai târziu. Majoritatea sunt amestecuri și se împart în trei categorii mari și late: vin alb, ruby și tawny. Apoi în subcategorii funcție de vechime.

Greu ne-a fost să alegem sticla pe care s-o aducem acasă, pentru savurat pe îndelete. Până la urmă am cumpărat un tawny de 20 de ani, roșu-chihlimbariu, gros, parfumat, dulce și foarte bun la gust, care nu ne-a găurit cu totul buzunarele. Eticheta de pe sticlă ne-a învățat că e făcut din struguri Touriga Franca, Tinta Roriz, Tinta Amarela, Tinta Barroca, Tinto Cão. Ne-a mai avertizat că anișorii inscripționați pe ea înseamnă de fapt că vinul nostru era un amestec de soiuri îmbătrânite între 15 și 40 de ani, alese cu măestrie tocmai pentru a produce un vin unic, cu stil și consistență, bun pentru dezlegat limbile în serile petrecute la gura sobei. De … reclama e sufletul comerțului.

Mai scria acolo pe etichetă că după ce-ai deschis sticla ar fi bine s-o termini în două-trei luni. Dar bietul nostru tawny n-a apucat o viață atât de lungă. A rezistat cu greu vreo două săptămâni asalturilor noastre insistente, incursiunilor noastre repetate în cămară, de unde ne întorceam cu ochi veseli, lingându-ne pe buze.

Și cu asta, basta. Vizita în Vila Nova de Gaia se terminase. Nițel amețite ne-am urcat în autocar, am trecut râul și ne-am pregătit sufletește pentru o hoinăreală pietonală prin orașul Porto. Ziua era la încă tânără, iar noi mai aveam multe de văzut.

Pe chei, în Vila Nova de Gaia

Învârtindu-ne prin pivnițe printre butoaiele lui Sandeman

Don-ul nostru

Amintiri din vremuri mai bune 🙂
Despre AncaHM Articolele 727
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei responsabilă cu zburatul pe covoare fermecate prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !

Fii primul care comentează

Ceva păreri ... observații ... dojeni ...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.