Valletta, orașul cavalerilor ioaniți. Pe oriunde te-ai plimba, oriunde ți-ai arunca privirea vezi o urmă de-a lor. O statuie, o inscripție, o cruce în opt colțuri – unul pentru fiecare din „limbile” ce formau frăția lor. Pentru Provence, Auvergne, Franța (pe vremea cruciadelor francezii nu erau încă o singură națiune) Aragon-Navara, Castilia-Portugalia, Italia, Anglia, Germania. Au supraviețuit și câteva dintre Auberge-urile ce găzduiau cavalerii celor opt limbi. Am trecut, în plimbarea noastră pe lângă impunătoarele „hanuri” ale Castiliei, Italiei, Aragonului, Provence-ei, ce găzduiesc acum instituții guvernamentale malteze sau muzee.
Până și numele orașului provine de la un Mare Maestru al Ordinului. Jean Parisot de Valette a fost eroul marelui asediu din 1565. In vara acelui an, 500 de cavaleri, câteva mii de luptători din milițiile malteze și mercenari adunați în pripă, au reușit să reziste unui asediu ce a durat mai mult de patru luni, contra unei forțe otomane mult mai numeroase. Cum au reușit să mai și lupte, în toiul verii, îngreunați fiind de platoșele grele de metal, încinse de soarele neiertător, nu pot să pricep. Noi abia ne târâiam în haine ușoare de vară. Dar au rezistat armatei lui Soliman Magnificul și a piraților Coastei Barbare adunați în spatele celor trei forturi pe care apucaseră să le construiască în noua lor patrie, după ce au fost nevoiți să abandoneze Rodosul. Citadela Sant Angelo din Birgu, citadela Sfântul Mihail de pe Senglea și citadela Sfântului Elmo de pe muntele Sciberras. Dintre acestea doar fortul Sfântului Elmo a fost cucerit de turci, celelalte au reușit să reziste.
Se povestește că abia după acest asediu s-au hotărât Cavalerii Ioaniți să rămână în Malta, insula aceasta stearpă. Până atunci visau să recucerească Rodosul. Jean Parisot de Valette a pus piatra de temelie a unei noi capitale, pe muntele Sciberras, pentru a întări fortul St Elmo și a asigura o protecție imbatabilă unuia dintre cele mai mari golfuri naturale ale Mediteranei. Se spune că fondatorul ar fi vrut să numească noul oraș Umilissima, dar a ieșit atât de frumos încât i s-a dus vestea de Superbissima. În zilele noastre toată lumea îl știe sub numele Valletta.
Am intrat în orașul vechi trecând pe lângă fântâna tritonilor și pe lângă sediul parlamentului maltez. Ne-am oprit în mica piață Jean de Valette, unde ne-a întâmpinat o statuie a Marelui Maestru. Ne-am continuat drumul pe lângă Auberge-ul Castiliei, unde-am căscat gura la a sa fațadă bogat ornamentată și ne-am orpit, răsuflând ușurați, la umbra copacilor din grădinile Barracca de Sus.
Ei da, frumoasă priveliște se desfășura în fața ochilor noștri. Marele port se vedea în toată măreția lui. Peninsulele Birgu și Senglea (denumită așa după un alt Mare Maestru Fra’ Claude de la Sengle) își arătau forturile construite pe promontorii. Pe o altă platformă , sub noi, se vedeau și tunurile de salut, folosite acum pentru a distra turiștii iar în trecut să zdrobească orice flotă ce îndrăznea să atace portul.
Cum am părăsit grădinile, am dat de balamuc. Pe străzi era FESTA!!! O mulțime agitată striga, cânta, dansa, mărșăluia pe sub drapele viu colorate, arunca cu confetti, baloanele colorate zburau care încotro. Mulțimea era adunată în rînduri compacte ce ocupau întreaga stradă. Abia am reușit să ne ținem unii de alții. Hărmălaia a fost întregită de o fanfară ce bubuia din toate instrumentele. Veselie mare, ce mai.
Ne-am refugiat repejor în Co Catedrala Sfântului Ioan Botezătorul, patronul ordinului cavalerilor ospitalieri, unde am rămas cu gura căscată. Nimic din exteriorul sobru nu ne-a pregătit pentru bogăția din interior. Stucatura aurită, picturile ce povesteau întâmplări biblice sau aminteau de faptele de arme ale cavalerilor sau de modul în care îngrijeau bolnavii, capelele celor opt limbi, împodobite până la ultimul centimetru nu pot fi uitate cu una cu două. Responsabil cu aceste minunății a fost Mattia Preti, un pictor ce și-a dedicat viața împodobirii acestei biserici.
Ochiul călătorului este răsplătit și dacă privește podeaua catedralei. Aceasta e acoperită în întregime de mormintele cavalerilor, frumos decorate cu marmură de diferite culori. Fiecare mormânt poartă însemnele celui ce-și doarme somnul de veci aici și poartă un epitaf.
În oratoriu am admirat și două picturi ale lui Caravaggio, Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul și Sfântul Ieronim scriind, dar fotografii nu am putut să fac nici cu bliț nici fără, spre marea mea dezamăgire.
Mai aveam un singur obiectiv de vizitat, înainte de a hoinări liberi pe străzile Vallettei, Palatul Marelui Maestru. Nu a fost o vizită lungă, am intrat în doar câteva încăperi și am admirat o galerie unde erau înșirate mai multe portrete ale unor mari maeștri ai ordinului. Față de bogăția catedralei, palatul arăta de-a dreptul auster.
Cam atât cu obiectivele turistice. Ar mai fi fost câte ceva de vizitat, dar pentru o primă întâlnire cu capitala Maltei a fost suficient. A urmat o oră și un pic de hoinărit pe străzi, de vânat ceva suveniruri, de ronțăit un mic prânz. Mi-au plăcut străzile înguste ale orașului ce ofereau umbra atât de dorită de călătorul ostenit. Mi-a plăcut cum a fost construit orașul, cu străzi paralele și perpendiculare, ca o plasă frumos țesută. Am urcat și coborât treptele abrupte ce duceau spre port, am admirat balcoanele închise, vopsite în tot felul de culori, ce-și ițeau nasurile în afara fațadelor clădirilor.
Nu mi-au plăcut multele șantiere răsfirate mai peste tot prin oraș și cablurile atărnate de-a lungul și de-a latul străzilor ce se încăpățânau să intre în fotografii. Dar lucrurile astea sunt de înțeles. În anul 2018 Valletta va fi capitală culturală europeană și acu pregătirile sunt in toi. Tare mi-e frică că am să revin aici după acest eveniment.
Fii primul care comentează