Căldură mare pe străzile Vallettei. Și înăbușitoare pe deasupra. Temperatura de 40 de grade, ce acasă mi se părea greu de suportat, aici devenea caznă de infern din pricina umidității mari din aer. Hoinăreala de pe străzile orașului începea să mă obosească, așa că am căutat străzi umbroase și mai puțin aglomerate pentru retragerea strategică spre autocar. Acolo cel puțin vâjâia continuu aerul condiționat și-mi puteam trage sufletul.
Bâjbâind eu pe stăduțe mai puțin umblate, iacătă că mă așteaptă o surpriză la un colț de stradă. De undeva, din întunecimea răcoroasă a unui magazin (bănuiam eu) răsunau acordurile pasionale ale unui tango. M-am înviorat instantaneu și mi-am îndreptat pașii într-acolo precum șoarecii vrăjiți de sunetele flautului fermecat din poveste.
Între timp se pornise pe cântat și o frumoasă voce de bariton, ce-și povestea o pasiune eternă desigur, la ce altceva te duce gândul când e vorba de tangouri. Din când în când baritonul era acompaniat de o altă voce, aproape la fel de frumoasă și de un ciocănit ce păstra măsura.
Să fi fost magazin? După vitrină așa părea. Dar după harababura din interior părea mai mult atelier de creație. În fundul încăperii un Gepetto modern trebăluia cu spor, acompanindu-și partenerul din difuzoare cu patos. Din mâinile lui pricepute ieșeau tot felul de figurine de lemn. Crucifixe, magi și păstori în așteptarea Crăciunului, îngerași ce cântau de zor din tot felul de intrumente. Era muzică peste tot.
Mi-ar fi părut rău să nu imortalizez momentul. Era unul prețios pentru mine, un dar neașteptat primit de la ursitoarele binevoitoare ce parcă își puseseră în cap să-mi liniștească sufletul și să-mi însenineze ziua. Dincolo de locurile cunoscute,trecute prin ghidurile turistice, pe care călătorul dorește să le vadă pe viu și pentru care stăbate mări și țări, momentele de acest fel sunt „orele astrale” ale excursiilor mele. Un moment banal ce se poate transforma într-o clipită într-unul magic.
Mi-am înfrânt sfioșenia și am l-am întrebat pe Gepetto dacă îmi dă voie să-i fac o fotografie. Da, bineînțeles zice el – în Malta nimeni nu se rățoiește la tine – da-mi întinde și o carte ve vizită și mă roagă să-i trimit și lui fotografiile. De emoționată ce-am fost, am uitat să setez ca lumea aparatul foto, așa că pozele au ieșit nițel mișcate. Da nu-i bai, amintirea e la fel de frumoasă.
PS M-am ținut de cuvânt. Ajunsă acasă, am trimis fotografiile lui Martin, că așa se chema Gepetto de Malta. Și-am păstrat și cartea de vizită. Cine știe, poate voi mai ajunge pe-acolo într-o bună zi. Sau poate îi faceți voi o vizită.
Fii primul care comentează