Galben și albastru sunt, pentru mine, culorile Maltei. Galbenul mi-a rămas în minte de la piatra calcaroasă a insulei. Albastrul, desigur, de la culoarea Mediteranei.
Se spune că numele insulei provine de la vechi cuvinte feniciene și grecești ce însemnau miere. Se mai zice că aici trăia, încă de pe vremea anticilor, o specie endemică de albine care producea o miere deosebit de bună iar negustorii antichității treceau prin Malta ca să se aprovizioneze și cu astfel de delicatese. Așa o fi, cine-ar putea contrazice savanții?
Pe mine m-a dus gândul la cu totul altceva când am aflat de proveniența numelui. Plimbarea pe străzile orașelor malteze mi-a dat senzația unei hoinăreli într-un fagure de miere. Toate casele sunt construite din piatra calcaroasă a insulei, de o culoare crem gălbuie. Când e proaspăt scoasă din carieră e aproape albă, ca o miere de rapiță, după ce e bătută de vânturi și ploi capătă culoarea mierii de salcâm. Iar dacă soarele de răsărit sau apus se strecoară pe străduțele înguste și mai adaugă nuanțe nebănuite, îți dau senzația că ești scufundat într-un borcan de miere polifloră.
Construcții gălbui s-au ridicat în Malta de când lumea și pământul. Dovadă sunt mulțimea de temple megalitice presărate atât pe insula principală cât și pe sora ei mai mică, Gozo. Au fost ridicate cu foarte mult timp în urmă, acum 5000 de ani și sunt surprinzător de multe având în vedere mărimea insulelor. Am fost și noi să vizităm unul, cel numit Hagar Qim. Din depărtare am zărit mormanul de pietroaie, acoperit astăzi cu un cort mare, protector. Am pătruns, prin poarta încadrată de pietre uriașe, într-o incintă circulară cu patru încăperi. Am citit cuminte plăcuțele explicative, am ascultat povestea ghidului, dar, între noi fie vorba, am rămas impresionată doar de vechimea construcției și se mărimea „cărămizilor”. Lumea, credințele, gândurile oamenilor ce au ridicat templul mi-au rămas tot străine, secrete impenetrabile.
Dar destul cu partea galbenă a povestirii. Să trec la albastru. Nu departe de Hadar Qim se găsește un alt obiectiv turistic extrem de vizitat al Maltei, grota albastră. De data aceasta, natura a construit ceva deosebit.
Nu cred c-am pomenit faptul că ne aflam în sudul insulei, o zonă mai puțin dezvoltată din pricina țărmului extrem de neprietenos. Pereții înalți de stâncă ce cad abrupt în mare au îndepărtat hotelierii și marinarii spre golfurile din nord. Aici, în sud, doar sinucigașii s-ar gândi să facă o baie în mare. Spiritul negustoresc al maltezilor au găsit repede rezolvare la problema spinoasă a atragerii turiștilor spre aceste țărmuri primejdioase. Ce-ați spune de o plimbare cu barca pe apele de cleștar ale Mediteranei? Și nu una, așa fără scop, ci pentru a explora cele opt grote săpate în stâncă de vânturile sudului și valurile mării. Grote mai speciale, bineînțeles, unde apa mării ia culori de safir, aproape ca în celebra grotă din Capri. Cine-ar rezista unei astfel de tentații?
Una peste alta, plimbarea cu barca a fost plăcută și amuzantă. În primul rând, am scăpat de căldura sufocantă de pe uscat. În al doilea rând am „vânat” tot soiul de nuanțe de albastru pe care razele soarelui le picta, cu ajutorul coralilor prinși de stânci, pe apa curată a mării – de la albastrul verzui fosforescent, până la albastrul adânc cu străluciri de piatră prețioasă. Și în al treilea rând ne-am amuzat de comentariile barcagiului nostru ce, culmea, știa unde este România, știa că am fost și noi primiți în Uniunea Europeană, da nu mai ținea bine minte în ce an. Și mai avea o curiozitate. Oare noi, românii, am intrat în zona euro? Nu? „Las’ că-i mai bine fără” , a tras el concluzia c-un oftat.
Acum, la sfârșit am să mă reintorc la culoarea galbenă, să mai spun o mică poveste. Debarcaderul de unde ne-am lansat la apă a fost amenajat în preajma unuia din turnurile construite de cavalerii ioaniți, de-a roata țărmurilor Maltei. Nu am reținut câte sunt, dar le-am văzut pretutindeni. Fac înconjorul insulei și sunt astfel construite încât să permită transmiterea informației de la un turn la altul, până în Valletta. În vremurile cavalerilor atacurile piraților erau frecvente, așa că „antenele” construite pe țărm erau prețioase.
Un grup de studenți ai zilelor noastre au vrut să testeze rapiditatea cu care putea fi transmisă o informație. Rezultatul? Douăsprezece minute ziua și opt minute noaptea. Binișor, aș zice eu.
Fii primul care comentează