
În sâmbăta de dinaintea sărbătorii de Paște, am profitat de vremea frumoasă de afară pentru a face prima ieșire din acest an în afara Bucureștiului. N-am plecat prea departe. Doar până la Târgoviște, pentru a vedea cum mai stau lucrurile la Curtea Domnească și la Mănăstirea Dealu din apropiere.
Curtea Domnească
Am regăsit Curtea Domnească aproape neschimbată de la ultima vizită. Deși mă așteptam să fiu singurul vizitator, n-a fost deloc așa. Mini vacanța a mai scos și alți doritori de plimbare din case.
Biserica Domnească a lui Petru Cercel era încă în renovare (iconostasul) dar de data aceasta am putut face liniștită fotografii sfinților din poveștile biblice și domnitorilor din tablourile votive ( după ce plătisem taxa foto de 15 lei).
Am urcat în Turnul Chindiei, bineînțetes, am trecut în revistă camerele Palatului Domnesc, unde nici o domniță nu mai admiră de la fereastră grădini pline de copaci înfloriți. Am încercat să intru în Biserica Sfânta Vineri și în Casa Bălașa dar erau închise amândouă.
La sfârșit am făcut o vizită mai nou construitei Case Aramă pentru a trece în revistă Muzeul Tiparului şi al Cărţii Vechi Româneşti. Iar aici am dat de belea.
Pe când admiram cărțile vechi din vitrine, tiparnița veche de la anul 1778 mă trezesc rugată insistent de o tânără domnișoară să-i vin în ajutor. Ea epuizase toate cunoștințele de cultură generală, terminase de tradus toate etichetele muzeului dar tot nu reușise să potolească curiozitatea tânărului indian pe care îl însoțea. Inconștientă, am răspuns la întrebare, netrecându-mi prin cap c-o să ajung la rândul meu sub asediu. Tirul interogator nu mai contenea. Am fost nevoită să apelez la prietenul Google ca să nu mă fac de râs. Ca să scap, am profitat de neatenția celor doi, pe când încercau să citească un text românesc scris în slavonă, m-am strecurat pe ușă și dusă am fost.
Dragi organizatori ai muzeelor românești, vă rog, veniți în ajutorul călătorilor străini și ajutați-i cu explicații în engleză (cel puțin).











Mănăstirea Dealu
La Mănăstirea Dealu era o liniște desăvârșită. Am plătit taxa de intrare de 1 leu, „așa simbolic, pentru a permite tuturor să ne viziteze” după cum mi-a mărturisit măicuța de la casă de bilete și-am intrat în curte.
Acolo, alte măicuțe trebăluiau de zor, pregăteau bucate speciale pentru sfârșitul postului, curățau coridoarele din fața chiliilor. Se pregăteau de noaptea învierii.
Un Macarie de bronz m-a salutat de pe soclu pentru a-mi aminti de prima carte tipărită aici în anul 1508 și un pic, de către călugărul sârb instruit la școli venețiene.
Un Mihai Viteazul, tot de bronz, pleca la bătălie pentru a-mi aminti că în biserica mănăstirii a fost adusă racla cu capul domnitorului.
Mușcatele, verbenele, panseluțele zâmbeau din jardiniere. Copacii înfloriți luminau grădinile. Era pace și era bine.
Fii primul care comentează