Rafting pe Nera. În sfârșit.

Sfârșit de aprilie. Hm, cam devreme totuși pentru o bălăceală în ape repezi de munte. Și totuși … verdele acela crud de primăvară, aproape ireal, care nu durează decât câteva săptămâni și pe care ai șanse să îl ratezi dacă nu ești atent. Parcă și vedeam Cheile Nerei, cu stâncile ei albe de calcar, cu pădurea în explozie oglindindu-se toate în apa limpede. Destul cât să decid că e momentul pentru rafting.

Excursia de-o zi de sâmbătă a fost organizată de Comoara Munților. Am plecat la drum din Arad pe la 6 dimineața și m-am întors pe la 11 noaptea. Când nu ai drumuri bune peste tot durează ceva ca să ajungi la destinație. Punctul terminus, Sasca Română. De fapt o bază pentru rafting. Acolo ne-am abandonat lucrurile ce nu se pretau la călătoria pe ape și am căpătat neoprene și ciorăpei din aceia tot de neopren, care ne permiteau să stăm toată ziua cu picioarele în apă cu un minim de disconfort fizic. Tot de acolo am luat bărcile gonflabile, vâslele și, cel mai important, ghizii specializați în rafting care urmau să ne scoată din impas ori de câte ori am fi avut nevoie. Și câte momente dintr-astea n-au fost. Din Sasca am mai urcat vreo 20 de kilometri cu mașina în sus pe Nera, până la punctul de lansare pe apă, lângă Șopotul Nou. Traseul înapoi, tot 20 de kilometri l-am făcut pe râu în jos.

Singura problemă cu care ne-am confruntat, în afara nepriceperii noastre într-ale raftingului, a fost apa. Aprilie a fost sec, Nera era mică și, în loc să ne poarte curentul la vale iar noi să căscăm doar gura la frumusețile din jur, a trebuit să vâslim. Cam mult, după părerea mea. Ne-am tot împotmolit în bolovani și-am făcut piruete pe râul acela ca un patinator la campionatele olimpice. La un moment dat mi-a trecut prin cap că poate, totuși, ăsta nu e sportul meu. În acel moment însă, oricum nu mai aveam cale de întoarcere.

Punctul culminant al zilei n-a putut fi fotografiat. Din cauza lipsei de timp și a unei mici dezordini colective.

La un moment dat am dat peste o barieră, un copac proaspăt căzut ce ne bloca complet trecerea.
Soluția era simplă în teorie și mai puțin simplă în practică: toată lumea jos din barcă, cățărat pe trunchi, trecut pe partea cealaltă. Bărcile le-au dus bărbații, în brațe, peste copac. Apa îmi ajungea până la brâu și era rece cât să-mi contrazică toate convingerile cu privire la ce înseamnă confortul. Aș putea spune că abia în acel moment am avut singurul gând cu adevărat matur al zilei. Nu că n-aș putea trece, nici c-o să rămân agățată în crengile alea, nici măcar îngrijorarea cu privire la etanșeitatea husei telefonului. Problema mea principală în momentul în care mi-am dat seama că nu mai am scăpare și trebuie să sar totuși din barcă era dacă apa aceea rece o să cauzeze cumva reumatism.

N-a cauzat. Cel puțin nu până acum.

Am ajuns la Sasca pe la sfârșitul după-amiezii, rupți de oboseală și unanim de acord că a fost frumos, dar traseul cam lung. Stâncile, verdele, liniștea dintre două bătăi de vâslă, toate alea au existat și au meritat efortul. Spatele mă durea. Mâinile la fel. Și totuși, bifat, chiar dacă am lăsat pe bătrânețe ceva ce trebuia făcut la tinerețe.