Sânzienele din Bucegi

Sânzienele, zânele zănatice ale miezului de vară, și-au pus în cap să ne necăjească puțintel anul acesta taman pe platoul Bucegilor. Ce-au făcut?

În primul rând au pornit un dans zglobiu chiar la ora când ajungeam noi în Bușteni și ne pregăteam să luam telecabina până la Babe. Planul nostru era să urcăm până acolo motorizat, și-apoi să ne încercăm norocul la Crucea Caraimanului, poate-poate găseam acolo vreo floare de colț ce își ițise nasul din iarbă. Ghinion, vântoasa stârnită de dansul ielelor depășea cu mult limita de siguranță suportată de instalație, așa că telecabina era consemnată la garaj până la noi ordine.

De frică să nu rămânem fără excursie, am încropit pe loc un alt plan. Am hotărât să pornim în căutarea drumului cel nou și asfaltat ce duce până la Piatra Arsă, denumit pompos Transbucegi, iar de-acolo să atacăm din nou problema Babelor, a Crucii și a florilor de colț. N-a fost greu deloc să-l găsim. Drumul îngust și sinuos ce se desprinde din șoseaua Sinaia-Târgoviște ne-a condus întâi până la Cabana Dichiu iar apoi, lăsând în stânga soseaua ce duce la Peștera, a continuat până la doi pași de complexul de la Piatra Arsă. Ce ușor e s-ajungi în vârf de munte în ziua de azi.

De-acolo am luat-o cătinel pe jos până la Babe, printre turme de mioare, căței ce-ar fi vrut să vămuiască rucsacuri, printre tufe de trei frați pătați și alte flori mai greu identificabile ( de către mine ). Releul Coștilei se zărea fără probleme iar Crucea de pe Caraiman mai că-ți venea s-o prinzi cu mâna, așa părea de-aproape.

Dar Sânzielene nu-și terminaseră treaba. Chicotind și dănțuind în continuare, au stârnit un praf de nori ce se ridica năpraznic în înaltul cerului din valea Prahovei, ascunzând Cruce, cărare, munte. Și asta nu era tot. Din când în când ne dădeau câte un bobârnac vântos ce ba ne lua pe sus, ba mai-mai ne trântea de pământ. Drept urmare, ne-am supărat și le-am lăsat în plata Domnului.  Am luat telecabina spre Peștera ( pornise între timp ).

Iar acolo în vale am pornit-o spre schitul construit în gura Peșterii Ialomiței .

Schitul l-am găsit așa cum îl știam, străjuind alb gura peșterii. Am putut vizita ( de data aceasta ) și peștera ce se întinde în spatele lui, cale de 400 de metri amenajați ca la carte (din fonduri europene). Am urmat cărarea de fier, am urcat și coborât scări trecând prin Sala lui Mihnea Vodă, apoi cea a lui Decebal, a Sfintei Marii, a Urșilor. N-am scăpat de-acolo fără câteva cucuie și ceva vânătăi, semn că ne-a mai furat peisajul și ne-am pierdut în reverie când nu trebuia.

Cel mai mult ne-a plăcut izvorul de Apă Vie. Era acolo în fundul peșterii un loc de unde tâșnea o apă nespus de cristalină. Tabla înșurubată pe-aproape ne înștiința că e o apă microbiologic pură, cum rar se mai găsește. Unii presupun că a ajuns așa din pricină că e filtrată prin minereu de argint. Alții nu sunt de acord cu teoria asta.

Nici Sala Urșilor nu ne-a lăsat indiferente. E cea mai mare cavitate a peșterii. Tot plăcuțele de pe pereți ne-au povestit că s-au găsit aici câteva schelete de urși ai cavernelor. Un craniu a și fost lăsat acolo într-o vitrină, drept mărturie.

Odată terminată vizita la peșteră, ne-am întors cu telecabina pe platoul Bucegilor. Vântul se potolise, dar cheful nostru de-a merge la Cruce se evaporase. Am pornit așadar pe drumul de întoarcere, să-l recuperăm pe Grăsunel. Apoi am căutat un locșor unde să ne potolim foamea. L-am găsit pe margine de lac, la Cabana Bolboci.

Și cu asta basta. Excursia noastră de sânziene se sfârșise.