Máréfalva – prima zi în Țara secuilor

Îmi place să cred că am hoinărit mult prin țara românească. Când eram copil îmi însoțeam părinții în pelegrinările din concedii, de 1 Mai, de 23 August. Aveam locuri preferate pe care le tot vizitam. Mergeam în fiecare an în Bucovina la bunici, mergeam des în Apuseni, în Maramureș, în Banat pe lângă Semenic, mergeam din când în când la mare. Ne plăceau mult și partea de nord a Munteniei și Olteniei, ne plăcea Păltinișul și toată zona Sibiului. Dar au rămas totuși destule porțiuni de țărișoară nevizitate.  Acu c-am crescut mare, mi-am pus în gând să astup toate lipsurile.

De exemplu prin Ținutul Secuiesc am trecut doar în fugă. Prima vizită mai serioasă la secui am făcut-o acu câțiva ani când am trecut prin Corund, Praid și Sovata. Am rămas cu impresii plăcute de-atunci. Anul acesta mi-am propus să aprofundez cunoștințele, așa că am mai furat 3 zile de concediu pe care le-am lipit de un weekend și-am pornit la drum.

Am trecut pe lista dorințelor două obiective. UNU – Parcul de animale sălbatice de la Ivo și DOI – lacul Sfânta Ana. Am reușit să-mi ating țintele și m-am bucurat de multe alte bonusuri.

Pentru a ajunge în mica localitate Izvoare (sau Ivo pe ungurește) am preferat să aleg următorul traseu. Din Brașov am cotit-o spre Sighișoara, apoi spre Odorheiul Secuiesc și apoi spre Gheorghieni. Undeva la mijlocul drumului dintre Odorhei și Gheorghieni se găsea și primul meu obiectiv de pe listă. Cum eram habarnistă într-ale zonei am ales o gazdă la întâmplare, cât mai aproape de Izvoare, în Sub Cetate.

Primul bonus al excursiei l-am primit pe când mă apropiam de Odorhei. Începeau să răsară pe la gospodării frumoasele porți secuiești. Auzisem povești despre ele dar nu văzusem încă nici una în realitate. La Brădești și Satul Mare aproape fiecare casă avea una. Seamănă oarecum cu suratele lor maramureșene dar sunt mult mai colorate. Sunt făcute din lemn de stejar, sunt înalte cât să încapă carul cu fân pe sub ele și au două intrări. Una mai îngustă și mai joasă destinată oamenilor și cealaltă destinată carelor sau altor mijloace de locomoție moderne. Deasupra porților e așezat un acoperiș de șindrilă ce e impodobit cu două cruci pe margini și un porumbar dedesupt. Majoritatea porților sunt bogat ornamentate cu mici basoreliefuri cioplite în lemnul din care sunt făcute și vopsite în diverse culori, după gustul proprietarului. Partea cea mai decorată e grinda aflată deasupra porții mici. Aici sunt trecute numele gospodarilor ce locuiesc în casă și anul în care a fost făcută poarta. Câteodată sunt scrise și scurte rugăciuni. Specialiștii într-ale antropologiei spun că porțile secuiești sunt întruchiparea vechilor credințe care spun că ușa casei sau poarta gospodăriei reprezintă locul unde se despart necurățeniile lumii exterioare de spațiul sacru al locuinței. Cine trece pragul casei se curăță de gândurile cele rele. Crucile de pe margine întăresc misiunea porții. Deasemenea și porumbarele, care nu sunt destinate înaripatelor în carne și oase, ci sunt reprezentări ale spiritelor strămoșilor ce au la rândul lor misiunea de a feri gospodăria de cele rele.

După ce m-am săturat de admiratul porților secuiești am pornit la drum să-mi caut gazda. Am găsit-o retrasă puțin din drumul principal, la poalele unui deal colorat puternic de toamna de mijloc de octombrie. Pensiunea se numea Zetevar și a fost o surpriză foarte plăcută. Erau de fapt mai multe clădiri destinate oaspeților, una principală și alte patru culcușite lângă ea. Cuvântul de ordine al gazdei a fost „simte-te ca acasă la noi”. Așa am făcut. După ce m-am instalat și am tras o dușcă din vișinata primită la sosire am vrut să pornesc hai hui pe dealurile din apropiere. Entuziasmul meu a fost  înăbușit din fașă de avertizările primite. Dacă vroiam neaparat să mă întâlnesc cu Moș Martin puteam hoinări în voie, dar recomandarea era să amân plimbarea pe a doua zi, la orele în care dealurile erau ale oamenilor, nu ale urșilor.

Ca să-mi umplu totuși timpul cu ceva până la culcare am mers (cu mașina) până la lacul de acumulare Zetea ce se afla la câțiva kilometri mai sus. Iar aici am primit al doilea bonus al zilei. Un apus minunat cu pădurea reflectându-se în apele lacului și o mică vânătoare fotografică a pescarilor ce-și încercau norocul de la mal și din bărci.

Și cu asta basta, se sfârșise prima zi petrecută în Țara Secuilor. M-am retras în camera încălzită de hornul din cărămidă ce încălzea precum o sobă, alimentat fiind de focul ce ardea în șemineul de la parter. M-am culcușit în așternutul pufos și am adormit cu gândul la planul de bătaie pentru următoarea zi.