Pentru că nu am fost niciodată un fan al istoriei contemporane n-am să insist prea mult asupra ei nici cu această ocazie. Nu-mi place istoria asta pentru că e mult prea apropiată de timpurile noastre și după părerea mea nu e cernută suficient de bine. Va mai trebui să treacă ceva timp până să se desprindă grâul de neghină și să se tragă concluziile.
De-ale dinastiei Pahlavi
Am să-i pomenesc totuși pe cei doi șahi din dinastia Pahlavi. Reza Șah (1925-1941) s-a străduit din răsputeri să urmeze modelul lui Ataturk și să modernizeze Iranul. Au rămas multe lucruri bune de pe urma lui, inclusiv câteva autostrăzi pe care zburdam noi veseli. Probabil dorea ca țara lui să depășească țările dezvoltate din Europa încă din timpul domniei lui așa că a mai sărit peste cal cu reformele, atrăgându-și nemulțumirea supușilor. A fost un conducător naționalist, care a readus în prim plan gloriile apuse ale ahemenizilor, parților și sasanizilor. De aceea și-a luat numele de Pahlavi și de aceea i-a călcat pe bătături pe puternicii zilei ce doreau să controleze Iranul ca pe vremea Qajarilor. În ultimii ani de domniei a fost impresionat de puternica ascensiune a Germaniei și cocheta cu idea de-al ajuta pe Hitler în război. Acesta a fost și motivul debarcării sale, englezii și rușii obligându-l să abdice și înlocuindu-l cu fiul său Mohammad Reza.
Noul șah nu a avut personalitatea puternică a tatălui său. A continuat reformele începute de Reza Șah dar nu a reușit să scape de sub tutela celor care l-au pus pe tron, în special a englezilor și a urmașilor lor, americanii. La un moment dat în timpul domniei lui, prim-ministrul Mohammad Mosaddegh a naționalizat pentru scurt timp industria petrolieră deținută de britanici, până când o lovitură de stat a armatei susținută de Statele Unite si Marea Britanie l-a înlăturat de la putere. Revoluția Albă a șahului a vrut să transforme Iranul într-o putere globală dar a dat greș până la urmă. Modul lui de-a conduce împreună cu poliția secretă SAVAK i-a scos din sărite pe iranieni care s-au răsculat în 1979. Șahul, bolnav de cancer deja, a părăsit țara și a murit peste câțiva ani în Egipt. I-am văzut mormântul într-o moschee din Cairo. Revoluția din 1979 a fost câștigată până la urmă de ayatollahi.
În afară de autostrăzi nu am prea întâlnit în Iran urme de-ale dinastiei Pahlavi. Nu că n-ar exista, nu le-am avut noi în program. Singurul loc pe care l-am vizitat, și acum și data trecută, a fost palatul lui Mohammad Reza Pahlavi din complexul Sa’dabad din nordul Teheranului.
De-ale Republicii Islamice
Despre Republica Islamică instaurată după revoluția împotriva șahului n-am nimic a spune pentru că nu mi-e simpatică deloc. Mi se pare complet anacronică și nu pot accepta nicicum „apartheidul” instituit împotriva femeilor. Sincer, îmi pare rău de iranienii obișnuiți, cetățeni simpli ai țării, sunt convinsă că sunt mulți cei ce nu sunt de acord cu năpasta căzută pe capul lor. Dar sunt la fel de convinsă că regimul actual are pleiada lui de admiratori.
În programul excursiei noastre a fost trecută vizita unui singur obiectiv răsărit în aceste vremuri post-revoluționare, mausoleul ayatollahului Ruhollah Khomeini. E o clădire imensă construită după moartea lui, în sudul Teheranului, în mijlocul unui cimitir al soldaților căzuți în timpul războiului dintre Iran și Irak. A costat mai mult de două miliarde de dolari și nu e încă terminată.
Din punctul meu de vedere această clădire intră în categoria „Casa Poporului”, e mult prea mare și opulentă pentru scopul pentru care a fost construită. E un bun exemplu de megalomanie. Păcat de frumusețile îngrămădite în ea, m-aș fi bucurat mult mai mult dacă le știam folosite într-o bibliotecă, o sală de spectacol … pentru altceva.
Până să intrăm în mausoleu am avut de furcă cu filtrele de securitate. Am fost primiți doar cu hainele de pe noi și cu telefoanele. Am fost apoi descălțați, ca la intrare într-o moschee și am fost percheziționați. Abia apoi am putut intra în acea sală imensă în mijlocul căreia se află mormântul ayatollahului Khomeini.
Și cu asta basta, am spus tot ce-am avut de spus despre intersecțiile noastre cu fragmente din istoria Iranului. Au mai rămas însă nepovestite alte întâlniri, așa că mai am nițel de muncit.
Fii primul care comentează