Ziua ce-a urmat am petrecut-o pe un drum botezat de companiile de turism ale zilelor noastre Ruta del Sol. Am pornit din Puno dis de dimineața și am luat-o spre nord, cale de vreo 400km, până am ajuns în Cusco, seara târziu. N-a fost chiar atât de obositor pe cât mă așteptam din pricina pauzelor lungi dar nu prea dese pe care le-am făcut.
Nu știu la ce s-or fi gândit cei care au botezat drumul așa, Ruta del Sol, dar mie mi s-a înșurubat în cap ideea că pe-aici trebuie să fi trecut Manco Capac, strămoșul oficial al incașilor, în călătoria lui fondatoare ce-a pornit de pe țărmul lacului Titicaca și s-a terminat în Valea Sacră de lângă Cusco. Nu am deloc pretenția că am înțeles prea multe din mitologia incașă, poveștile care-au ajuns până la mine seamănă mai degrabă cu telefonul fără fir din jocurile copilăriei. Cuvântul șoptit ce-a fost susurat inițial într-o primă ureche, din șoaptă după șoaptă, din ureche în ureche, se poate transfigura în mod neașteptat până să ajungă la ultima verigă din lanț.
Așadar … ce-a ajuns până la urechea mea …
O legendă incașă
Ledenda spune că demult de tot, înainte ca Dumnezeu și Sfântul Petru să se plimbe pe pământ, trăiau pe malul lacului Titicaca niște oameni cam sălbatici. Nu cunoșteau regulile zeilor, nu se îmbrăcau cuviincios și nu știau să cultive pământul, trăiau bieții de ei ca vai de mama lor vânând animale sălbatice și culegând fructe din copaci. La un moment dat Inti, zeul soarelui și Mama Quilla, zeița lunii, copiii lui Viracocha, zeul suprem al creației, au început să se îngrijoreze din pricina lor și s-au gândit că-i musai să ia măsuri.
Până la urmă s-au decis să-i trimită pe doi dintre copiii lor la acei oameni amărâți, ca să-i civilizeze. Beleaua a căzut pe capul lui Manco Capac și a Mamei Ocllo, care erau în același timp frați dar și soț și soție. Manco Capac i-a luat în primire pe bărbați și i-a învățat cum să trăiască în societate, cum să se închine zeului Soare, cum să-și construiască case mai zdravene și cum să cultive pământul. Mama Ocllo s-a ocupat de femei pe care le-a învățat să toarcă, să țeasă și să facă tot soiul de treburi casnice.
Se mai povestește că, înainte de-a fi trimiși în lume, Mama Ocllo și Manco Capac au primit de la tatăl lor un sceptru de aur și au fost sfătuiți să caute cu ajutorul lui un loc ideal în care se stabilească. Zis și făcut, cei doi au pornit la drum și s-au tot dus, încercând pământul cu toiagul, până au ajuns într-o minunată vale ce părea deosebit de fertilă. Spre bucuria tuturor, toiagul s-a scufundat mintenaș în pământ și a dispărut iar ei s-au apucat repede să întemeieze un oraș în care i-au chemat pe proaspeții lor convertiți. Orașul l-au numit Cusco, sau mai degrabă Qosqo, ce înseamnă în limba quechua a incașilor buricul lumii. Iar pe locul în care s-a scufundat toiagul în pământ au ridicat un Templu al Soarelui, în onoarea tatălui lor.
Sună plauzibil pentru Ruta del Sol? Un drum ce-a început pe malul lacului Titicaca și s-a terminat cu un Templu al Soarelui în Cusco?
Pucara
Primul popas pe care l-am făcut a fost în Pucara, un orășel nu foarte mare și nici foarte impresionant. Cuvântul pucara înseamnă în limba quechua fortăreață și există în ziua de azi nenumărate orășele cu acest nume, presărate prin toată zona ce-a intrat odinioară în sferă de influență a imperiului incaș.
Am vizitat aici un muzeu nu prea mare. În primele săli am găsit monoliți de piată, ceramică și textile aparținând unei culturi botezată tot Pucara, după un sit arheologic din apropiere de unde s-au strâns și majoritatea pieselor din muzeu. Cultura aceasta s-a dezvoltat între anii 1.400 și 550 î.Hr și e considerată în ziua de azi mama tuturor culturilor din altiplano. În această secțiune a muzeului mi-au plăcut îndeosebi oalele de lut, frumos desenate și colorate.
În următoarele vitrine ne-au fost prezentate obiecte făcute în timpul perioadei inca, figurine din bronz, țesături și două mumii. A fost prima oară în viața mea când am văzut un quipu, o sfoară pe care sunt legate alte sfori ce sunt înnodate din loc în loc. Într-o societate ce nu cunoștea scrierea quipu era singura formă materială prin care erau înregistrate și transmise informații. Din păcate știința descifrării lor s-a pierdut odată cu învățații incași. Oamenii din ziua de azi se chinuie să le dea de capăt dar deocamdată nu au avut succes. Unii consideră că sforile astea sunt doar un soi de balanță contabilă ce ține socoteala bunurilor de încasat sau de plătit. Alții însă merg mai departe și cred că distanța dintre noduri și culorile sforilor ar putea fi un sistem care ar codifica sunetele limbii. Dacă ar fi așa, poate vom afla cândva și istoria popoarelor amerindiene, spusă în propria lor interpretare.
Interesantă a fost și mumia îngropată într-un soi de turn numit chullpa. Am văzut aici în muzeu o reconstrucție a unui turn ca cele pe care ar fi trebuit să le vedem în Sillustani și unde nu am mai ajuns din cauza podului șubrezit de ape. Un chullpa din acesta este un turn funerar aymara, ce poate ajunge și până la 12m înălțime, construit pentru a adăposti mumia unei persoane nobile. Corpurile celor morți erau așezate într-o poziție fetală deoarece amerindienii credeau că după moarte vor învia din nou, într-o altă lume. De aceea, în jurul corpului erau puse și câteva dintre obiectele lor personale, haine sau arme, precum și ceva merinde pentru drum.
Existau în muzeu câteva vitrine care demonstau continuitatea unor credințe străvechi ce-au supraviețuit epurărilor spaniole și-au ajuns până în zilele noastre. Cea mai bine înșurubată în mintea peruanilor pare a fi iubirea lor pentru Pachamama, zeița naturii, a fertilității dar și a cutremurelor, căreia i se aduc ofrande și în ziua de azi. Pe unde te duci în Peru auzi pomenindu-se de ea, e reprezentată în suvenirurile meșterite pentru turiști, în modelele țesăturilor sau tricotajelor, n-ai cum să scapi fără să auzi pe careva pomenind-o. Am făcut cunoștință și cu ekeko, un piticuț cam nerușinat dar vesel. Este zeul tradițional al norocului și al prosperității și este sărbătorit anual printr-un festival.
Și nu în ultimul rând am făcut cunoștință cu Toritos de Pucara, erau câteva vitrine pline cu ei iar mai apoi i-am văzut cocoțați pe acoperișul caselor. Se spune că oamenii l-au transformat într-un simbol al prosperității și al protecției casei în urma unui eveniment anume. S-a întâmplat într-o vreme când în Pucara era secetă mare. Un țăran s-a gândit atunci că ar trebui să-i aducă o ofrandă zeului apei sacrificând un taur. Doar că taurul nu a fost de acord cu decizia stăpânului său, s-a împotrivit și, lovind cu cornul un bolovan, a făcut să țâșnească apă din stâncă. Izvorul a fost atât de abundent încât a salvat satul de la secetă.
Trecătoarea La Raya
După ce-am părăsit Pucara drumul a continuat prin altiplano, prin sate amărâte și ferme împrăștiate cât vezi cu ochii. Roger ne-a spus că suntem de fapt în cea mai săracă zonă din Peru, că oamenii trăiesc aici ca pe vremea incașilor. Ne-a atras atenția și asupra smocurilor de iarbă ce se zăreau pretutindeni pe câmpia aceea din vârf de munte. Era vorba de ichu, iarba din care incașii împleteau frânghii pe care le foloseau apoi, printre altele, să construiască poduri suspendate.
Satele acelea prin care treceam aveau o particularitate, aproape fiecare era specializat într-un anumit produs. Într-unul se putea mânca cea mai bună friptură de miel, altul știa să facă cea mai bună brânză, altul cea mai bună pâine. Roger, pentru că mergea spre casă, a oprit de două ori autocarul să se aprovizioneze iar noi, ca maimuțele, după el.
Șoseaua a tot urcat până am ajuns în La Raya, o trecătoare aflată în cel mai înalt punct al traseului, 4.338 m deasupra nivelului mării, unde am făcut și noi o pauză scurtă. Ajunsesem la granița dintre regiunile Cusco și Puno. Parcarea era plină de târgoveți ce vindeau vrute și nevrute, în special țesături și tricotaje. Am fost atenționați că nu sunt tocmai de calitate și alpaca din care se presupunea că sunt făcute ar putea fi de fapt ceva material importat din China. În loc să ne uităm la tarabe am face mai bine să admirăm munții înzăpeziți din jur.
Raqchi și templul lui Viracocha
Următoarea oprire mai serioasă am făcut-o în Raqchi, un sătuc care, la o primă vedere, nu ieșea nicicum în evidență printre celelalte. În perimetrul lui se găseau însă ruinele unei așezări incașe și ale unui templu închinat lui Viracocha. Le-am descoperit nu departe de drumul principal.
Din explicațiile pe care le-am auzit apoi am ajuns la concluzia că incașii au fost un fel de romani ai Anzilor, milităroși, organizați și foarte buni constructori. Nu erau băieți prea buni nici ei, și-au construit imperiul mai degrabă cu sabia decât cu vorba bună. Se spune că cei ce li se împotriveau erau șterși de pe fața pământului, așezările le erau distruse și presărate cu sare. Pe de altă parte au construit de-a lungul și de-a latul imperiului drumuri trainice și cetăți impresionante ce erau atât puncte de control cât și depozite de alimente sau alte materiale. Situl de la Raqchi era doar unul dintre ele.
Societatea incașă avea o strictă organizare ierarhică, Roger ne spunea că de fapt existau doar două clase sociale, inca și restul lumii. În fruntea tuturor de afla Sapa Inca, „împăratul”, un personaj considerat semi-divin. Pătura conducătoare era formată din descendenții direcți ai lui Sapa, plus nobilii și preoții ce erau înrudiți mai mult sau mai puțin cu familia regală. Toate aceste personaje locuiau îndeosebi în orașe-cetăți. Restul lumii era la sapă, organizați în niște comunități numite ayllu. Membrii unei astfel de comunități erau înrudiți între ei și credeau că sunt cu toții descendenți ai unui strămoș comun. Practicau un soi de comunism, stăpâneau în comun un teren pe care-l lucrau împreună și aveau obligația de a se întrajutora. Aveau deasemenea obligația de-a plăti o taxă către stat, ce consta dintr-o parte a produselor pe care le făceau.
Primul lucru pe care l-am văzut după ce-am intrat în situl arheologic au fost o mulțime de clădiri circulare ce-au folosit pe vremuri ca depozite de grâne sau alte materiale. Răspunsul incașilor la provocările mediului în care trăiau (agricultură la 3.000m) și tehnologiei de care dispuneau (nu cunoșteau roata, nu aveau animale mari de tracțiune) a fost un sistem extins și bine organizat de magazii, numite colcas (sau qullqas), în care adunau bani albi pentru zile negre. Banii incașilor erau de fapt alimentele și alte bunuri pe care le primeau sub formă de taxă de la amărășteni. Existau mii de colcas, construite în apropierea fiecărui centru guvernamental important, al fiecărui tempu sau pe lângă moșiile regale. Existau magazii și în preajma hanurilor ridicate de-a lungul drumurilor și amplasate la o zi de marș distanță. Bunurile depozitate astfel puteau fi distribuite ușor armatelor, oficialilor, muncitorilor recrutați și, în vremuri de restriște, întregii populații. În Templul lui Viracocja din Raqchi erau aproximativ 220 asemenea magazii.
După ce-am trecut de colcas am pășit într-un mare spațiu verde înconjurat de ruine. Roger ne-a îndemnat să ne imaginăm patru clădiri adunate în jurul unei curți interioare unde erau pe vremuri spații de locuit pentru oficialități, preoți sau mai mari ai armarei. Erau mai multe cvadrupluri din acestea, înșirate de-a lungul unei străzi orientate în așa fel încât soarele răsărea în dreptul ei la vremea solstițiului.
Cea mai importantă clădire a complexului este Templul lui Viracocha, o mare structură dreptunghiulară cu două etaje și cu acoperiș. N-a mai rămas în picioare mare lucru din ea, doar un zid construit pe mijloc și flancat de o parte și de alta de coloane din piatră. Se presupune că acele coloane masive nu aveau doar rolul de-a susține acoperișul ci și de-a obliga pe cei ce participau la ceremonie să urmeze un traseu în zig-zag, șerpuind printre coloane până la o statuie sau un însemn ce-l reprezenta pe Viracocha.
Viracocha a fost protectorul divin și un soi de strămoș al lui Sapa Inca. Totodată era și zeul creator al pământului, al plantelor și al animalelor. Tot el a meșterit și oamenii dar se povestește că nu a fost mulțumit de cum i-au ieșit din prima încercare așa că i-a distrus și apoi i-a recreat din piatră. După aceea s-a apucat să-și intruiască creațiile în tot felul de obiceiuri și meșteșuguri și le-a poruncit să se împrăștie în cele patru direcții cardinale. După care s-a plictisit și-a plecat într-o călătorie în Pacific, într-o barcă făcută din mantaua sa. Această ultimă parte a poveștii lui a fost mai apoi răstălmăcită și trasformată în tot soiul de teorii moderne. După unele păreri incașii au fost înfrânți atât de ușor de spanioli pentru că incașii i-ar fi considerat pe spanioli un fel de Viracocha (care era bărbos de felul lui) ce s-a întors din exil. Iar expediția Kon-Tiki, ar fi trebuit să demonstreze că unii incași ar fi plecat împreună cu Viracocha, cu plutele lor din stuf, pentru a coloniza Polinezia (sau măcar Insula Paștelui).
Aproape lipit de complexul arheologic se află și satul Raqchi. Clădirea cea mai ochioasă era o biserică mititică construită din piatră, în rest am văzut doar case din chirpici și drumuri de pământ. Aproape că te-ai fi putut imagina aterizat în mijlocul unui sat de pe vremea incașilor.
Andahuaylillas
Ultimul popas de pe Ruta del Sol a fost în Andahuaylillas, un mic orășel spaniol cu plan caroiat, cu străzi drepte, adunat în jurul unei Plaza de Armas. Era cam amărât el și cam scorojit dar merită vizitat din pricina a două atracții turistice.
Prima ar fi „Capela Sixtină” a Americii, mai exact altarul bisericii San Pedro de Andahuaylillas. Pe dinafară biserica aceasta este relativ modestă și nu te pregătește pentru ceea ce vei vedea în interior. A fost construită de iezuiți pe la sfârșitul secolului al 16-lea și începutul secolului al 17-lea, deasupra unui templu incaș. Biserica adăpostește și o colecție de pânze din Școala din Cusco, reprezentând scene din viața Sfântului Petru dar și o orgă maiestuoasă, un tavan minunat împodobit și în special un altar baroc extrem de bogat, sculptat din lemn de cedru și acoperit cu foiță de aur. Din păcate n-a fost voie să fac fotografii în biserică, doar am luat vreo două, pe furate.
Al doilea lucru ce merită văzut în Andahuaylillas sunt imenșii copaci pisonay sau arborele coral (erythrina falcata) din piața centrală. Trebuie să fi fost plantați pe vremea incașilor atât de bătrâni păreau. Dealtfel se spune că erau considerați arbori sacri în acele timpuri și inca i-ar fi adus din junglă și i-au acomodat în înălțimile Anzilor. Păcat că nu i-am prins înfloriți, cred că ne-ar fi oferit un spectacol impresionant.
După ce-am părăsit Andahuaylillas am pornit-o iar la drum, până în Cusco, unde am ajuns seara târziu. N-am mai avut nici un chef să ies în oraș așa că am încheiat ziua cu bunătăți pescuite pe drum, brânză specială cu pâine specială și cu un biscuițel oferit de cei de la hotel. Lipsea ceapa, dar asta e … nu eram acasă.
Fii primul care comentează