Mi-a plăcut Machu Picchu la nebunie, cred că își merită cu vârf și îndesat locul printre cele șapte noi minuni ale lumii și cel de pe listele Patrimoniului Mondial UNESCO. Fiind atât de cunoscut și de popularizat ai zice că nu-ți mai poate oferi nici o surpriză. Și totuși, privindu-l așezat în șaua aceea de munte, ieșind încetișor dintre nori, misterios și complet indescifrabil pentru mine, mi s-a părut minunat.
Până și introducerea mi-a plăcut, un drum de vreo 9 km făcuți cu autobuzul, ce șerpuia abrupt prin mijlocul unei păduri tropicale. Cam necăjit și îngust drumul acela dar oferea priveliști spectaculoase spre valea Urubamba.
Am ajuns la poarta de intrare a sitului în jur de opt dimineața, conform orei trecute pe bilet. Ziua părea destul de mohorâtă și am avut ceva emoții din cauza norilor ce urcau din vale. Eram în fond la granița dintre sezonul ploios și cel secetos din Anzii peruvieni așa că nu era exclus să ne plouă. Până la urmă am scăpat și de data asta, norii aceia au fost doar un decor binevenit pentru primul act al spectacolului, mai târziu s-au retras în vârful munților din jur. Pe biletul nostru mai scria că urma să parcurgem Circuito 2 – Circuito clasico – Ruta Clásica Diseñada sau altfel spus Circuitul 2A, cel mai bun dintre toate dacă era să ne luăm după spusele ghidului nostru local. Ca mai toate lucrurile de pe lumea asta a venit cu avantajele dar și cu dezavantajele lui. Principalul avantaj a fost c-a permis vizitarea întregii cetăți, plus câteva locuri de belvedere de unde am putut privi de sus clădirile. Principalul dezavantaj a fost că nu am putut urca până în punctul din care se fac fotografiile clasice cu Machu Picchu și nu am putut parcurge rutele pitorești din jur. Parcurgerea circuitului 2A durează, conform estimărilor, aproximativ două ore și jumătate dar nu te zorește nimeni pe traseu și poți sta să caști gura cât dorești, cu condiția să nu faci cale întoarsă. Cred că de fapt am stat cel puțin patru ore. La început drumul e mai greu pentru că trebuie urcate niște scări până la o terasă superioară. După aceea însă e floare la ureche.
După câte am înțeles există trei tipuri de circuite în Machu Picchu. Circuitul 1 urcă cel mai sus, e mai greu așadar, și îți oferă priveliști panoramice spectaculoase. Circuitul 3 se mulțumește cu nivelul inferior al orașului, e mai ușor de parcurs și te învârte mai mult printre ruine. Iar circuitul 2 pare a fi o corcitură între cele două. Am impresia că nu toate traseele sunt disponibile pe tot parcursul anului.
Numele adevărat al orașului incaș nu se cunoaște, s-a pierdut în negurile istoriei. Numele actual este contemporan și se datorează unui vârf de munte aflat în apropiere. De fapt orașul este așezat într-o șa îngustă întinsă între Machu Picchu, ce înseamnă în limba quechua Bătrânul Munte și Huayna Picchu, adică Tânărul Munte, la o altitudine de 2.430m. Vârful ce apare în mai toate fotografiile în spatele sitului este de fapt Huayna Picchu. Orașul a fost construit pe la începutul secolului al 15-lea și se presupune că ar fi fost de fapt moșia regală a unuia dintre cei mai importanți Sapa Inca, Pachacuti Inca Yupanqui, cel care a transformat micul regat din Cusco într-un imperiu. Se estimează că locuiau aproximativ 750 de persoane în oraș la acea vreme, atât aristocrați și preoți cât și meșteșugari și țărani. Deși în jurul lui s-au construit numeroase terase agricole orașul nu putea supraviețui doar cu produsele recoltate de pe ele și trebuia aprovizionat din vale. La un moment dat, prin secolul 16, a fost părăsit, nu se știe precis din ce motiv. S-ar putea ca locuitorii lui să fi căzut pradă unei molime sau ca orașul să fi fost atacat de dușmanii incașilor și distrus sau pur și simplu abandonat după ce puterea lui Sapa Inca a dispărut.
Machu Picchu a fost ignorat (să nu spunem uitat) timp de secole până când Hiram Bingham, un istoric american de la Universitatea Yale, n-a pornit în căutarea orașului Vilcabamba, ultima capitală a incașilor, întemeiată după cucerirea spaniolă. În 1911 a descoperit în schimb Machu Picchu, s-a apucat să-l studieze și l-a făcut faimos în întreaga lume.
Circuitul 2A începe dintr-un sector al orașului pe care l-am putea numi agricol. În prima lui parte urcă destul de abrupt din terasă în terasă, pe lângă ruinele unor case sau magazii, până la un punct de belvedere așezat ceva mai jos decât așa numita Casă a Gardianului. Pe terasele acelea nu se mai cultivă de mult timp porumb sau cartofi ci iarbă de care se ocupă câteva lame. Din loc în loc poți intra pe unele terase pentru a privi de sus orașul propriu-zis.
În punctul cel mai înalt al traseului se adunase puhoi de lume și era o înghesuială mare la făcut fotografii, se stătea efectiv la coadă. Ghidul nostru părea dornic să aștepte aici ridicarea norilor dar nu mi s-a părut o idee prea bună așa că l-am părăsit. Am început s-o iau încetișor la vale, căutând găuri în țesătura aceea deasă de lume și așa am trecut din ghid în ghid, dintr-o explicație în alta, până când am fost ajunsă din urmă și de grupul nostru. Poate am pierdut câteva povești dar nu mi-a păsat, m-am bucurat că am putut savura momentul în stilul meu.
De pe terasele acelea înalte poți observa că orașul propriu-zis este împărțit în două de o mare piață, în prezent o zonă verde. Unul dintre ghizii pe care i-am ascultat spunea că în dreapta ar fi fost cartierul meșteșugarilor și al oamenilor de rând iar în stânga stătea aristocrația și preoțimea. A indicat și ruinele unor clădiri mai simandicoase, înghesuite în jurul uneia circulare. Erau reședința lui Sapa Inca și respectiv Templul Soarelui. Omuleții pe care-i vedeam mișunând pe-acolo trebuie să fi parcurs Circuitul 3, drumul nostru trecea mult deasupra lor. Puțin mai târziu pe traseu am descoperi în cartierul simandicoșilor o piață a templelor. Acolo erau cel mai important templu al orașului, închinat probabil lui Viracocha și Templul Celor Trei Ferestre. În spatele lor, în vârful unui delușor se găsea Intihuatana, o piatră rituală asociată cu un ceas astronomic.
În zona bolovanilor am pescuit o informație ciudată. Există o ipoteză care spune că incașii preferau să-și ridice cetățiile în zone cu falii geologice datorate cutremurelor pentru că aici ar fi găsit pietroaie gata sparte. Le mai șlefuiau ei nițel și gata, le foloseau în construcții. Oricum, erau meșteri în clădiri ce rezistau bine cutremurelor. 
În Intivatana accesul nu mai e permis în zilele noastre, indiferent de circuit, datorită șubrezirii teraselor construite tocmai pentru a încetini eroziunea dealului pe care a fost construit templul. Interesant mi s-a părut și faptul că terasele din Machu Picchu nu au nevoie de sisteme de irigație deoarece le ajungea apa căzută prin precipitații. 
La capătul nordic al orașului Machu Picchu, nu departe de Intivatana, am găsit Stânca Sacră, flancată de două clădiri reconstruite ce-au fost pe vremuri altare, unde puteai sta la umbră ca să-ți mai tragi sufletul. Stânca Sacră este interesantă pentru că a fost cioplită de mâna omului astfel încât să urmeze contururile Muntelui Yanantin, aflat în față. Când am ajuns eu în preajma ei muntele era ascuns în nori, așa că a trebuit să-l cred pe cuvânt pe ghidul ce dădea explicațiile. Tot el și-a indemnat clientele să încerce să simtă energia locului și să aducă un omagiu lui apu, spiritul muntelui închis în acel pietroi.
Din acel punct am făcut cale întoarsă spre ieșire, trecând prin cartierul meșteșugarilor.
Într-una din clădirile de aici am dat peste o încăpere cu două locașe circulare săpate în podea, chiar în mijloc. Ca mai toate clădirile, templele și palatele din Machu Picchu și aceste gropșoare au făcut să curgă multă cerneală din penițele specialiștilor. Unii au sugerat că ar fi mojare în care se măcinau diverse materiale folosite în vopsirea țesăturilor sau a ceramicii. Alții nu au fost de acord și-au spus că sunt de fapt suporți ce sprijineau vase pline cu chicha, bere de porumb. Au fost și voci ce propuneau o interpretare astronomică, gropșoarele umplute cu apă fiind de fapt oglinzi ce facilitau observații astrale în timpul nopților senine.
Unul dintre cele mai „bine vândute” temple din Machu Picchu este cel al Condorului, numit așa deoarece forma stâncilor sugerează contururile unui condor. Cu puțină imaginație ai putea vedea în pietroiul din podea ciocul și clasicul guler alb în jurul gâtului iar cele două stânci uriașe din spate ar putea fi aripile. Este de fapt un condor ce e gata-gata să aterizeze. După spusele unui ghid este evident faptul că aceste stânci au fost folosite intenționat în așa fel încât să fie incluse într-un templu ce-l venera pe Apu Kuntur (Zeul Condor), care era unul dintre cele trei animale sacre ale incașilor, alături de Puma și de Șarpe.
La data vizitei noastre biletul achiziționat permite călătorului o singură intrare și parcurgerea traseului doar o singură dată și doar într-un singur sens. Măsurile acestea draconice au fost luate pentru a preîntâmpina busculadele din sezonul de vârf, când probabil te calci în picioare cu jdemii de alți vizitatori. Am pescuit de pe traseu și infomația că mai demult, înainte de pandemie parcă, puteai intra de mai multe ori în sit în cursul unei zile cu un bilet, dar s-a isprăvit cu boieria asta. Mie uneia nu cred că mi-ar fi plăcut să iau Circuitul 2A de la capăt dar cu siguranță mi-ar fi plăcut să le încerc pe celelalte două, consider că doar așa aș fi avut parte cu adevărat de o vizită completă. Aș fi stat aici până la ora închiderii nu neaparat pentru a înțelege mai bine fiecare templu sau clădire, în fond am văzut că pot exista mai multe explicații pentru fiecare dintre ele, ci pentru a mă bucura pur și simplu de frumusețea locului.
Cine știe … poate se va întâmpla data viitoare …
Fii primul care comentează