Puno și lacul Titicaca - Ulițarnica %

Iată-mă ajunsă și în cel mai înalt oraș de pe traseul nostru peruan, în Puno, la 3.800m. Din fericire corpul meu se obișnuise oarecum cu altitudinea, nu mă mai sâcâia durerea de cap, dar tot gâfâiam la fiecare pas. Drept urmare am decis să urmez indicațiile lui Roger care ne-a arătat o stradă lungă și dreaptă din preajma hotelului și ne-a sfătuit să ne plimbăm doar de-a lungul ei, era numai bună pentru turiști. Asta am și făcut, în general, m-am învârtit îndeosebi între Plaza de Armas și Parcul Pino. Am avut câteva tentative de-a ieși de pe traseu dar nu mi s-a părut deloc interesant așa că am renunțat la idee.

Puno

Puno este un oraș măricel ce stă strivit parcă între munți și Lacul Titicaca. Porțiunea cât de cât plată de la malul lacului nu este prea lată așa că orașul s-a văzut nevoit să urce abrupt panta muntelui din spate, pe străzi din ce în ce mai înguste. Este un oraș ciudat, deși într-o măsură mai mică decât vecinul lui mai mare, Juliaca, ce părea a fi literalmente un oraș „la roșu”. În Peru există obiceiul de-a nu se termina construcția unui imobil, pentru ca proprietarul să nu plătească impozit, așa că ba nu se zugrăvesc casele, ba se termină cu țepi din fier-beton în loc de acoperiș.

Lacul Titicaca ne-a fost prezentat drept cel mai mare lac din America de Sud, atât ca volum de apă, cât și ca suprafață și cel mai înalt lac navigabil din lume (3.812 m). Ghidului local ce ne-a însoțit ne-a arătat la un moment dat, plutind pe lac dar transformat în obiect de muzeu, unul dintre cele două prime vaporașe cu abur ce-au fost lansate la apă în 1862. Vaporașele au fost construite în Marea Britanie dar au fost dezasamblate în sute de bucăți, transportate cu greu în vârf de munte și apoi asamblate la loc. Tot după spusele ghidului , numele lacului s-ar traduce din limba aymara în pumă (titi) gri sau cenușie (q’aq’a, sau așa ceva, greu de reprodus sunetele ce le scotea din gâtlej).

Strada turiștilor pe care m-am tot plimbat nu era deosebit de pitorească, în ciuda magazinașelor ce o flancau. Mai interesant era caldarâmul, împestrițat cu desene realizate dintr-o piatră mai închisă la culoare ce reprezentau tot felul de dansatori. La capete, urări de Bienvenidos a la Capital del Folklore Peruano făceau aluzie la ce însemnau.

În fiecare an are loc în Puno, la începutul lunii februarie, Fiesta de la Candelaria. Sărbătoarea a fost adusă aici tocmai din Tenerife de conquistadorii spanioli. La Morenita, Fecioara din Candelaria, sfânta patroană a Insulelor Canare pare să fi fost și ocrotitoarea celor ce plecau spre Americi. Se povestește că însuși Hernando Cortez a cucerit Mexicul cu o icoană a Morenitei ținută la sân. Festivalul din Puno este închinat aceleași Fecioare, devenită și patroană a orașului Puno, dar cu timpul s-a combinat cu o mare sărbătoare a costumelor, muzicii și dansurilor amerindiene.

Festivitățile Candelariei încep în zorii zilei de 2 februarie cu o slujbă ținută în catedrală, urmată de o ceremonie antică de purificare. A doua zi are loc o mare procesiune religioasă, în care imaginea Fecioarei este purtată pe străzi, însoțită de muzică și dansuri tradiționale. Urmează apoi două concursuri la care participă mii de dansatori și muzicieni veniți din întreaga regiune ce reprezintă ambele comunități, aymaro și quechua. Fiesta de la Candelaria ține două săptămâni și se încheie cu alte ceremonii religioase. Trebuie să fie interesant să participi la așa ceva.

Dis-de-dimineață, pe strada turiștilor. În timpul zilei era mult mai animată

În Plaza de Armas, flancată de Catedrală

Lacul Titicaca văzut de la fereastra restaurantului hotelului nostru

Unul dintre cele două vase cu care s-a inaugurat navigația modernă pe Titicaca

Uros

Ziua ce-a urmat nu am petrecut-o în Puno ci pe lacul Titicaca. Am avut la dispoziție un vaporaș doar al nostru care ne-a dus în două puncte de interes. Primul dintre ele a fost cu totul și cu totul special, satul plutitor al comunității uros.

Am plutit așadar pe apele lacului cale de un ceas, pe canale deschise în lanurile de stuf și papură în care cuibăreau tot felul de păsări și molfăiau purcei fericiți, până am ajuns pe un soi de Canal Grande. De-a dreapta și de-a stânga lui nu am găsit palate venețiene ci colibe de stuf. La un moment dat am fost poftiți la mal unde am aflat lucruri interesante de la Maria, șefa actuală a insulei plutitoare pe care aterizasem. Am înțeles că cei din comunitatea uros practică o democrație și mai șmecheră decât a noastră, toți locuitorii insulei ajung șefi la un moment dat pentru că funcția e oferită prin rotație. Maria era mititică de statură dar foarte rotunjoară și foarte hotărâtă. Ne-a adunat repede pe băncuțele de paie și-a început explicațiile.

Conform legendei, uros se trag dintr-un popor mult mai vechi decât vorbitorii de aymaro sau quechua de azi (limbi amerindiene ce-au supraviețuit până în zilele noastre și sunt declarate limbi oficiale în Peru). Se consideră fii ai Soarelui și proprietarii lacului și ai apei. Au ajuns să locuiască doar pe lac datorită neînțelegerilor pe care le-au avut cu populația aymaro (majoritară în această parte). Inițial se refugiau aici în bărci făcute din stuf, pe care își amenajau și un soi de colibă. Cu timpul însă au învățat să-și construiască adevărate insule plutitoare pe care pot trăi până la zece familii.

Fundația fiecărei insule este realizată din paleți mari de rădăcini plutitoare de stuf, dintr-un soi numit totora, care sunt legați împreună cu frânghii și acoperiți cu mai multe straturi de stuf. Insulele construite astfel sunt ancorate cu frânghii legate de stâlpi mari din eucalipt ce sunt înfipți în fundul lacului, pentru a nu fi luate de vânt. Stratul inferior de stuf care acoperă paleții putrezește destul de repede, așa că deasupra se adaugă straturi noi ori de câte ori este nevoie, la fiecare două săptămâni sau la trei luni, în funcție de vreme. Pe insulă sunt construite apoi căsuțe, tot din stuf (deși mai nou au trecut și la altfel de materiale), de obicei cu o singură încăpere. Mâncarea este gătită în oale pe sobe de ceramică ce sunt așezate pe pietre plate pentru a împiedica un posibil incendiu. Durata de viață a unei insule este de aproximativ 25 de ani, după care e scufundată pe fundul lacului iar familia reunită se mută în casă nouă.

Pe insula Mariei trăiau patru familii, înrudite între ele. Obiceiul locului spune că băiatul dornic de însurătoare trebuie să-și aducă mireasă de pe o altă insulă. După ce-a terminat explicațiile Maria ne-a invitat să le vizităm casele dar în special tarabele pregătite pentru noi, cu tot soiul de obiecte meșterite chiar de ei și oferite spre vânzare oaspeților. A fost musai să cumpăr și eu ceva, să-mi întregesc colecția de suveniruri din bibliotecă

Suvenirul meu din Uros. 1. O barcă tradițională din stuf, de genul „pleacă doi și se întorc trei” 2. Geneza poporului uros povestită pe-o tărtăcuță

Cu toată viața grea pe care sunt nevoiți să o ducă, populația uros nu dorește să părăsească insulele plutitoare și să se mute la mal. Conform spuselor ghidului nostru, comunitatea actuală e formată din vreo 3000 de suflete și este în creștere. Au școală pe lac, spital, biserică și chiar o primărie. Uros nu resping nici tehnologia modernă. Ambarcațiunea tradițională cu stuf în care am fost și noi plimbați puțin nu mai era manevrată cu vâsle ci era trasă de o barcă cu motor. Am zărit și multe panouri solare, folosite pentru alimentarea unor ustensile casnice, inclusiv televizoare. Am impresia că există și case mai acatării, construite pentru turiști doritori să experimenteze mai îndeaproape viața trăită pe lac.

Iacătă paleții de stuf și covorul de deasupra

Povestea oamenilor uros spusă în țesături multicolore

O ambarcațiune tradițională, folosită în ziua de azi doar pentru a plimba turiști

Două lumi diferite. Puno în zare și satul plutitor Uros

Taquile

După ce-am părăsit satul Uros am pornit mai departe, spre mijlocul lacului Titicaca și după vreo două ore am ajuns pe Taquile, o insulă adevărată de data asta, din pământ și piatră. După ce-am debarcat am fost poftiți la o plimbare, nu prea lungă, ce ne-a condus la restaurantul unde am luat prânzul. Drumul urca încetișor dealul, pe alei pietruite, printre loturi mici de pâmânt împrejmuite cu ziduri nu prea înalte de piatră, pe care erau cultivați cartofi, porumb și în special quinoa. Casele erau înconjurate de grădini cu flori, liniștea era desăvârșită și nici o mașină nu circulă pe insulă să facă scandal.

Locuitorii din Taquile practică un eco-turism ce e controlat exclusiv de comunitate, oferind găzduire în casele particulare și mâncare din bucătăriile proprii. Sunt renumiți mai ales datorită țesăturilor și tricotajelor pe care le fac manual. În Tachile tricotatul este o meserie practicată doar de bărbați, pe care-o învață din fragedă copilărie. Meșteresc în special chullo, căciuli cu sau fără urechi dar cu un ciucure mare în vârf, cu modele foarte diferite în funcție de cui îi este destinată. Sunt împletite circular, fără cusătură, așa că trebuiesc folosite mai multe andrele, cu cât mai multe … cu atât mai apreciat este cel care le poate mânui. Femeile torc lână și fac tot soiul de țesături. Cele mai renumite sunt curelele calendar, late și țesute cu modele care înfățișează ciclurile anuale legate de activitățile rituale și agricole.

Timpul a trecut repede în Taquile. Spre norocul nostru am scăpat și de data aceasta de ploaie deși la orizont se zăreau nori amenințători. Cu pace în suflet, cu aer curat în plămâni și cu burțile pline a fost mai ușor să îndurăm ceasurile petrecute în vaporaș, pe drumul de întoarcere în Puno.