Din Arequipa am continuat drumul spre est, către Potosi, orașul aflat lângă vestitele mine de aur și argint ce i-au îmbogățit pe spanioli. N-am ajuns până acolo, ar fi trebuit să trecem granița în Bolivia, ci ne-am oprit în Puno, pe malul Lacului Titicaca. Dar isprava asta nu am realizat-o într-o singură după-amiază ci într-o zi și jumătate, pentru că am cotit-o la un moment dat spre Canionul Colca.
După ce-am părăsit Arequipa șoseaua a început să urce vertiginos printre munți înverziți și plini de cactuși. M-am bucurat întrucâtva c-am scăpat de pustiul de pe coastă dar tot îmi lipseau pădurile de-acasă. La un moment dat am părăsit șoseaua ce ducea la Puno, și am luat-o la stânga, pe drumul ce duce la Chivay. Nu mult după intersecție am oprit pentru pauza tehnică obligatorie la Patahuasi, un mic restaurant ce părea a fi și o fermă de alpaca. Am fost îndemnați aici să mai servim ceai de coca pentru că ne așteptau vremuri grele. Ajunsesem deja la 4000m altitudine.
Pampa Cañahuas
Platoul acela înalt pe care ne aflam face parte dintr-o rezervație naturală protejată numită Pampa Cañahuas, un amestec de pășuni alpine, piatră seacă și zone îmbibate cu apă. L-am parcurs de două ori, prima oară când ne-am dus spre Canionul Colca și a doua zi, când ne-am întors pe același drum. Distracția principală din lungile ore petrecute în autocar a fost să ochim llamas și vicuñas și eventual să le fotografiem.
În afară de ceai, mâncărică și suveniruri, cei de la Patahuasi oferă vizitatorului o mică lecție despre camelidele din Anzi, prin câteva plăcuțe asemănătoare semnelor de atenționare auto. Sunt patru categorii de camelide andine de toate, două mai degrabă domesticite și două mai degrabă sălbatice. Cele cu dimensiuni mari sunt lama și guanaco iar cele mititele sunt alpaca și vicuña. Alpaca se împart în două subcategorii alpaca huacaya, cu lâna mai lungă și alpaca suri. La prima oprire în Patahuasi se învârtea în jurul parcării o turmă de alpaca suri. Au fost destul de cooperante și-au stat la pozat. La întoarcere, alpaca dispăruseră cu totul și am dat peste o turmă de vicuñas, mult mai sfioase, stăteau la o depărtare mult mai mare. Vicuñas nu au fost niciodată domesticite dar sunt jumulite totuși, în timpul unei sărbători moștenită de la incași, numită chaccu. În vechime consta mai degrabă într-o vânătoare de vicuñas dar în zilele noastre specia este protejată așa că vânătoarea s-a transformat într-o sesiune de colectare a lânii. Animalele sunt prinse pentru o scurtă perioadă de timp dar nu sunt tunse, ca oile noastre, lâna este colectată cu mâna doar din anumite părți ale corpului și doar din doi în doi ani. Regula spune că ai voie să iei între 250 și 450 grame de lână de la un animal ca să nu-i pui viața în pericol după ce-i dai drumul înapoi în sălbăticie. Din lâna obținută astfel se păstrează doar puful de lângă piele ce e tors în fire subțiti ce sunt apoi țesute sau tricotate. Lâna de vicuña are fibra foarte subțire și este considerată cea mai rară și mai scumpă din lume.
Tot în Patahuasi am constatat cât de adevărate au fost sfaturile ghidului nostru din Arequipa. Când ne-a văzut cum ne înghesuiam să facem poze cu un ied de alpaca, ce era plimbat în lesă tocmai în acest scop, ne-a spus să avem puțintică răbdare, că o să-i vedem cu miile în drumul ce ne aștepta. Și mare dreptate a avut, am nimerit taman în sezonul puilor. În regiunea andină anotimpurile se manifestă diferit față de coastă, am putea spune că sunt doar două: unul umed și celălalt uscat. Sezonul uscat ține din aprilie până în octombrie iar acum, la sfârșit de martie nimerisem de fapt pe la sfârșitul sezonului umed. Am avut ceva emoții cât am stat în Peru din cauza vremii, mă așteptam să plouă mai mult, dar am avut noroc. Precipitațiile cele mai abundente țin din decembrie până în martie și înverzesc platourile din munți. Și, ca de obicei, atunci când există hrană abundentă apar și puii.
Mirador de los Andes
Nu mult după ce-am părăsit Patahuasi am ajuns în trecătoarea de la Patapampa, cel mai înalt punct atins în Peru, 4.910 m deasupra nivelului mării. De aici drumul coboară abrupt 1.200 de metri, până în Valea Colca.
În trecătoare este amenajat un punct de belvedere, Mirador de los Andes, de unde călătorul poate vedea roata împrejur o mulțime de vârfuri înzăpezite de vulcani. Când am ajuns pentru prima dată aici n-am avut noroc, abia vedeam la doi metri în fața nasului din cauza norilor ce invadaseră trecătoarea. A doua zi a fost însă mult mai bine.
Yanque
Ziua am încheiat-o într-o mică localitate pe nume Yanque, unde ne aștepta un hotel mai aparte. Era mai degrabă un mic sat cu căsuțe individuale sau bungalouri lungi. Am primit o cameră imensă dar cam friguroasă. N-a contat prea mult pentru că în liniștea aceea de vârf de munte și în aerul acela curat am dormit buștean până dimineața.
Mirador Cruz del Cóndor
A doua zi startul s-a dat la șapte dimineața. A trebuit să plecăm atât de devreme pentrua ne mări șansele de a-i vedea pe faimoșii condori ai Anzilor. Din Yanque am luat-o în sus, pe valea râului Colca, până la un mirador special amenajat numit Cruz del Cóndor și aflat la 3270 m altitudine, o nimica toată 🙂 .
Orele cele mai propice pentru observarea condorilor sunt între 8 și 10 dimineața. Pe la opt am ajuns și noi dar nici urmă de condori. Am admirat în schimb Canionul Colca, unul dintre cele mai adânci din lume. Pe o lungime de 70km are prăpăstii ce variază între 1000 și 2000 m. Abia peste un ceas de așteptare au apărut în sfârșit și condorii, din adâncimile canionului, și au început să zboare peste capetele noastre.
Maca
La întoarcerea din canion ne-am oprit puțin și într-un sătuc pentru a încuraja economia locală cumpărând suveniruri. Cine nu dorea suveniruri putea să participe la sesiuni foto cu doamne îmbrăcate în haine tradiționale și însoțite de alpaca. Iar o a treia ofertă consta în degustarea unei băuturi speciale făcută dintr-un cactus numit sancayo.
Ni s-a atras atenția și asupra caselor cam dărâmate din Maca și asupra turlelor crăpate ale bisericii. Distrugerile se datorau unor serioase alunecări de teren, ce-au avut loc nu demult, cauzate de cutremure. S-a pus și problema strămutării satului dar oamenii s-au încăpățânat să rămână.
Restul zilei l-am petrecut în autocar, cu mici pauze tehnice ce-au corespuns aproape în totalitate cu popasurile din ziua precedentă. În programul zilei mai figura un obiectiv turistic, mormintele de la Sillustani, dar n-a fost să fie. Ca să ajungem la ele a trebuit să ieșim din drumul principal și la un momen dat, la o cotitură, am găsit drumul barat. Nu puteam trece mai departe pentru că ploile abundente au șubrezit un pod și nu garanta nimeni că nu ne-am fi prăbușit cu el cu tot.
Spre seară am ajuns în Puno dar nu atât de târziu încât să mă încui în camera de hotel. Orașul se află la peste 3800m altitudine și, spre bucuria mea, am constatat că mă aclimatizasem deja, nu mi-am dat duhul în plimbărica de seară pe care am apucat să o fac.
Fii primul care comentează