În Ollantaytambo ne-am despărțit temporar de autocarul nostru cel de toate zilele și de bravul șofer care ne-a purtat de-a roata prin sudul Peru-ului. Pentru a ajunge la Machu Picchu a trebuit să luăm trenul până într-o localitate denumită oficial Machu Picchu Pueblo dar care este cunoscută mai degrabă sub numele de Aguas Calientes.
Îmbarcarea în tren a fost aproape la fel de complicată ca și cea din trenul spre Tibet, din motive cu totul diferite totuși. Înainte de-a urca în tren a trebuit să prezentăm la control pașaportul și biletul de tren ce era însemnat cu datele noastre de identificare. De când Machu Picchu a devenit una dintre cele mai râvnite destinații turistice de pe mapamond îmbulzeala e mare dar numărul de vizitatori îngăduiți zilnic e mic datorită fragilității sitului arheologic. Dacă vrei să fii sigur că îl poți vizita fără să stai prea mult pe la cozi trebuie să-ți faci rezervare cu foarte mult timp înainte. Principala poartă de intrare la Machu Picchu este Aguas Calientes iar aici poți ajunge motorizat doar cu trenul. Sunt destui și cei care atacă Machu Picchu pe jos, pe Inca Trail, dar cred că majoritatea călătorilor sunt leneși așa că-i musai să-ți cumperi și biletele de tren din timp (câteva luni înainte dacă se poate 🙂 ).
Biletele noastre au fost rezervate la compania feroviară Peru Rail și la un serviciu denumit Expedition ce ne-a garantat vagoane cu ferestre mari și cu hublouri pe acoperiș plus băuturi și gustărele (apă gratis, restul pe bani). Am nimerit un loc la geam așa că am putut face o grămadă de fotografii, majoritatea bune de aruncat din păcate. Calea ferată a coborât de-a lungul râului Urubamba, de pe la 2800m până la aproximativ 2000m, pe o distanță de 43 km străbătuți în aproximativ o oră și jumătate. Distracția principală a fost să urmărim cât de furios curgea Urubamba și să zărim culmile munților ce dominau valea: Sahuasiray (5.818m) și Veronica (5.893m).
Aguas Calientes
Am ajuns în Aguas Calientes înainte de-a se întuneca. Lipită de gară era o piață imensă și îndesată cu mărfuri pentru turiști, dovadă vie pentru puhoiul de lume ce trece pe-aici în fiecare an. N-am avut chef de explorări în acea seară dar a doua zi m-am plimbat pe săturate prin orășel, am avut la dispoziție mai mult timp decât îmi trebuia.
Concluzia la care am ajuns este că Aguas Calientes are un mare potențial ce nu e exploatat cum trebuie. Grosul localității se întinde de-a lungul unui mic afluent al lui Urubamba ce se numește tot Aguas Calientes. Hotelurile, restaurantele și probabil airbnb-urile sunt cam înghesuite unele în altele și așezate cam haotic iar multe dintre ele nu sunt terminate. Există însă multe alei pietonale pe unde te poți plimba liniștit, împodobite pe alocuri cu statui de regi sau personaje din mitologia incașă. La capătul unei străduțe dintr-astea am găsit o poatră și o casă de bilete ce mă îmbia spre niște băi termale sau spre o cascadă. Din păcate accesul la cascadă era închis în acea zi iar de îmbăiat nu puteam pentru că nu mi-a trecut prin cap să-mi aduc și costumul de baie în Peru.
În Aguas Calientes există un singur drum pe care pot circula autovehicule, inaugurat în anul 1948. Se numește Carretera a Machu Picchu sau Hiram Bingham Highway, e lung de 9km, nu prea lat, neasfaltat dar plin de serpentine în ac de păr. Pe drumul acesta circulă doar autobuzele autorizate să poarte turiștii până la poarta de intrare în Machu Picchu, câteva mii în fiecare zi.
Drumul de întoarcere din Aguas Calientes în Ollantaytambo a fost cu peripeții. Apele furioase au cauzat ceva distrugeri unui pod pe calea ferată și tot orarul trenurilor a fost dat peste cap. A trebuit să așteptăm în gară câteva ceasuri bune până să reușim să plecăm, într-o înghesuială infernală și o harababură pe măsură. Din gara Ollantaytambo am luat un autobuz spre Cusco, al aceleași companii Peru Rail, care ne-a dus până în gara din Cusco. Am ajuns la hotel pe la 11 noaptea așa că am renunțat, cu regret, la plimbarea de seară prin oraș pe care o programasem la plecare.
Fii primul care comentează