În sfârșit i-a venit rândul lui Peru, pământul abundenței dacă e să ținem cont de sensul denumirii în limba quechua a incașilor, un locșor în care doream să ajung de foarte multă vreme. Cu toate că mai am multe de descoperit în Asia m-am hotărât să o abandonez deocamdată și să mă îndrept în direcție opusă, spre Americi. A trebuit să iau și o piatră (imaginară) în gură. A fost pentru prima oară în viața mea când am pus piciorul pe pământ american.
Pe la mijlocul lui martie am pornit așadar spre Peru, într-un circuit organizat de DAL Travel. Drumul până acolo a fost cu oareșice peripeții. Am zburat cu Air France și până la Paris totul a decurs bine și frumos. În aeroportul CDG am avut o escală de vreo patru ore ce-a trecut relativ repede pentru că am ocupat un sfert din ea cu transferul de la o poartă la alta. Părea a fi ok și zborul Paris-Lima dar, surpriză, după îmbarcare pilotului nu i-a plăcut ceva la circuitele electrice ale avionului, l-a tras pe dreapta și a chemat echipa pe intervenție. Am stat parcați așa aproape trei ceasuri, timp în care mi-au trecut prin cap tot felul de trăznăi: oare n-ar fi mai bine să ne dea totuși un alt avion?, oare o să plecăm până la urmă sau dormim o noapte în Paris și pierd o zi din excursie? oare n-o fi cam perfecționist pilotul nostru și avionul e de fapt bine-mersi? … Am decolat până la urmă iar după aproximativ 3 + 4 + 3 + 11 = 21 ore de la plecarea din București aterizam în Lima.
Dacă-ți arunci ochii pe harta Americii de Sud ai putea trage concluzia că Peru nu e o țară prea mare. În comparație cu giganții continentului, Brazilia și Argentina, pare mititică, dar ocupă totuși un onorabil loc trei în materie de suprafață. Am simțit asta pe pielea mea, pe când înțepeneam pe locul meu din fundul autocarului, în timpul deplasărilor de colo-colo ce mi s-au părut uneori interminabile. Excursia noastră s-a concentrat doar pe o jumătate de țară. Din Lima am pornit-o spre sud, de-a lungul coastei Pacificului, cale de vreo 850 km. După aceea am coti-o spre est și, după alți aproximativ 500 km am ajuns pe malul Lacului Titicaca. De-acolo am luat-o înapoi spre nord, prin altiplano, cale de alți 400 km până în Cusco. Din fericire ne-am întors în Lima cu avionul, altfel declaram război autocarelor peruane ce nu erau prea confortabile. Până la urmă nu mi-a părut rău pentru kilometri parcurși, am putut vedea astfel mult mai multe lucruri decât dintr-un zbor cu avionul. Deșertul de pe coastă, câmpia aceea înaltă dintre munți presărată câteodată cu lame, alpaca și vicuña, satele și orășelele cu o (non)arhitectură cam ciudată au coborât astfel dintr-o imaginație abstactă, datorată lecturilor sau filmulețelor văzute la televizor, într-o realitate concretă.
Responsabil cu buna desfășurare a excursiei noastre a fost Roger, un incaș din Cusco, mititel dar îndesat. A avut mare grijă de noi și a fost foarte eficient, lucrurile au mers ca unse de la cap la coadă. Nu părea prea vorbăreț din fire iar câțiva colegi de excursie au cârcotit pentru că ar fi vrut să audă mult mai multe povești de la el în timpul orelor petrecute în autocar. Alții însă au fost de părere că muțenia asta s-ar fi datorat de fapt ghidului român care dorea să aibe întâietate. Mie mi-a convenit de minune stilul lui, mai ales că primeam lămuriri ori de câte ori îmi trecea prin cap să-l întreb ceva. În rest am preferat să ascult muzica andină ce susura din difuzoare și să privesc pe fereastră, curioasă să văd cum se perindă prin fața ochilor mei această lume nouă.
Excursia în Peru a fost oarecum specială și datorită faptului că am urcat, într-un timp relativ scurt, de la malul mării până pe platoul Anzilor, de la o altitudine de câțiva metri până la aproape de 5000m. Eram tare curioasă să văd cum o să mă descurc, mai ales că știam, după experiența tibetană, că s-ar putea să am probleme peste 3500 – 4000m. Leacul împotriva răului de înălțime în Peru este coca. Am fot îndemnați să bem ceai de coca, să mestecăm frunze de coca, poate-poate scăpam nevătămați. Ni s-a oferit, spre inhalare, și un soi de ulei frumos mirositor preparat dintr-un amestec de plante. Am respectat ascultătoare sfaturile, ba am cumpărat și bombonele cu coca dar zău dacă am simțit vreun efect. Capul tot m-a durut și, după ce m-a pus necuratul să mănânc tradiționalul rocoto relleno (ardei umpluți) de Arequipa, a început să-mi fie și greață. A trebuit să înghit analgezice vreo două zile și am trecut la un regim de pește+legume+fructe, după care am revenit la normal ca prin minune, în ciuda altitudinii.
Dacă tot veni vorba de mâncare … am aflat că atunci când vor să se dea mari peruanii spun așa: Soy más peruano que la papa! (sunt mai peruan decât cartoful). Peru este considerat în ziua de azi unul dintre primele locuri de pe pământ în care s-a inventat agricultura. Se zice că între anii 8000 și 5000 î.Hr în Anzii Americii de Sud a fost domesticit cartoful dar și fasolea, dovleceii, roșiile, arahidele, coca, lamele, alpaca și cobaii. Totodată, peruanii își dispută cu Mexicul întâietatea în domesticirea porumbului. Fără coca, lame și cobai am putea supraviețui și noi dar fără cartofi, roșii și porumb mai greu. Cât am stat în Peru am ronțăit de zor cancha, adică un soi de porumb mai special, cu boabe neașteptat de mari, uscate, date prin ulei și apoi prăjite dar nu atât de tare încât să explodeze. Am încercat și chicha-morada, dar nu mi-a prea plăcut, o băutură tradițională ce are ca ingredient de bază un soi de porumb violet. Nu mi-a plăcut nici inca-cola, o ciudățenie de băutură răcoritoare de culoare galben-pișu ce se prepară din lemon verbena, folosită în Peru pe post de plantă medicinală. Am înfulecat și câteva din cele 3000 de varietăți de cartofi ce se cultivă astăzi în Peru dar nu m-a lăsat inima să încerc porcușori de guineea sau alpaca, prea sunt simpatice animăluțele astea. M-am împăcat relativ bine și cu ceviche, pește sau crustacee marinate în suc de lămâie, ce e declarată mâncarea națională a peruanilor.
Din păcate, spre deosebire de celelalte locuri de pe pământ în care s-a inventat agricultura, țăranii peruani au rămas aproape neschimbați. Vorbesc încă aceeași limbă, folosesc aceleași unelte, își organizează munca în comunități la fel cum o făceau acum cinci mii de ani. După ce spaniolii au învins Imperiul Incaș în secolul al 16-lea au organizat teritoriile nou cucerite într-un sistem numit hacienda, prin care proprietarii spanioli de terenuri exploatau cât puteau populația locală tranformată într-un soi de iobagi. În plus, după cucerirea independenței, la începutul secolului al 19-lea, elita economică din Lima a practicat o politică de concentrare a puterii în regiunile de coastă, în defavoarea zonelor agricole aflate în centrul țării, locuită în majoritate de indigeni. Centralismo a contribuit astfel la întreținerea unui rasism sistemic în Peru. Cei din Lima, mai bogați și mai educați, urmași mai degrabă ai spaniolilor, au ajuns să-i considere inferiori pe amerindienii trăitori la țară. Iar secolele de discriminare au creat o cultură indigenă căreia parcă îi e rușine de ea însăși. Din fericire în ultimii ani lucrurile au început să se îmbunătățească dar mai sunt multe de făcut până să se ajungă la un compromis acceptabil pentru toți.
Vrând-nevrând am observat și eu prăpastia căscată între clasele sociale din Peru. Lima (mai ales Miraflores, zona în care ne-am învârtit noi) și Cusco par a fi orașe ce aparțin unor țări diferite. Am auzit și voci care spun că sunt cartiere prin orașele peruane în care ar fi mai bine să nu intri, că e primejdios. N-aș putea spune dacă e adevărat sau nu, eu una m-am învârtit ca pieton doar prin zonele turistice aflate în centru iar acolo nu m-a deranjat nimeni cu nimic. Dimpotrivă, am constatat că peruanii nu prea bogați pe care i-am întâlnit, obișnuiesc să-și întâmpine oaspeții veniți de peste mări și țări cu bunăvoință, cu fețe senine și cu zâmbetul pe buze. E-adevărat, încearcă să ciupească un ban în plus, dar fără să te agaseze.
Mi-a părut bine c-am ajuns în Peru, o țărișoară ce-mi va rămâne, cred, în amintire ca un tărâm al extremelor, atât geografice cât și sociale. A fost o premieră pentru mine și o experiență ce s-a dovedit a fi de foarte bun augur. M-am întoars acasă plină de entuziasm iar acum visez la alte expediții care să mă transforme într-un soi de conquistador modern ce va da gata, rând pe rând, turistic vorbind, bucăți mari din Americi. Să vedem ce va ieși până la urmă și în realitate.
Fii primul care comentează