Lima, capitala Peru-ului, cel mai mare oraș al țării și unul dintre cele mai importante din America Latina a fost surghiunit în excursia noastră pe ultimul loc. L-am vizitat în mare grabă, într-o jumătate de zi, ca și cum nu ar fi avut nimic de oferit. E drept, pe de o parte și-a meritat soarta pentru că ne-a chinuit cu un trafic infernal. Am rămas cu impresia că jumătate din timpul ce i-a fost acordat l-am petrecut în autocar așteptând să se deblocheze traficul. Cu toate astea cred totuși că ar fi meritat o mai mare atenție.
Hotelul nostru era amplasat în Miraflores, un cartier rezidențial și comercial de lux, unul dintre cele mai bogate din Lima, considerat sigur pentru turiști. Am înțeles c-ar exista și zone în oraș unde nu ar fi recomandat să intri pentru că ai ieși jumulit. Eu însă, nefiind amatoare de magazine de lux, viață de noapte sau restaurante simandicoase nu cred că l-am apreciat la justa lui valoare, m-am mulțumit să-l privesc doar de la fereastra autocarului.
Miraflores – Parque del Amor
În Lima am avut un alt ghid care să ne însoțească în turul oficial prin oraș, Roger rămăsese acasă la el, în Cusco. Era o tânără (căreia nu i-am reținut numele din păcate) ce nu părea a avea sânge sud-american în vine, nu din pricina înfățișării ci din pricina unui soi de impasibilitate pe care o afișa. Poate pe dinăuntru clocotea un vulcan, cine știe, dar pe dinafară era de-un calm desăvârșit ce-a fost interpretat (pe alocuri) ca indiferență. Singura dată când am văzut-o puțin mai agitată a fost la aeroport, unde am ajuns pe ultima sută de metri.
Primul loc în care ne-a condus a fost tot în Miraflores, într-un minunat parc aflat pe o promedană ce se întinde de-a lungul coastei Pacificului dar sus pe deal, la o oareșicare înălțime. Numele lui oficial este Parcul Alberto Andrade Carmona, primit în amintirea unui primar al Limei, dar este cunoscut mai degrabă sub numele de Parcul Iubirii.
Prima impresie pe care mi-a lăsat-o a fost că reprezintă un soi de nostalgie a Americii după bunica ei Europa. În mijlocul lui se evidenția o statuie numită Sărutul iar de-a lungul aleilor se întindeau bănci cu mozaicuri ce amintesc de Parcul Güell a lui Antoni Gaudi din Barcelona. Tușa americană este dată de mulțimea de fraze și poezii de dragoste strecurate printre plăcile colorate și scrise atât în spaniolă cât și în quechua.
Am cules și eu câteva:
- Amor es solo un pájaro que deambula – Rocío Romina Bances – Iubirea e doar o pasăre care rătăcește
- Mi sueño es una isla perdida – Alberto Vega – Visul meu este o insulă pierdută
- También amándonos conoceremos el dolor – Abelardo Sánchez León – Chiar și iubindu-ne vom cunoaște durerea
- Canta amor mío, desnúdate bajo la lluvia – Rodolfo Hinostroza – Cântă dragostea mea, dezbracă-te în ploaie
- Amor gran laberinto – Sebastián Salazar Bondy – Iubire mare labirint
- Tu estas por encima del infinito mar – Augusto Tamayo Vargas – Tu ești mai presus decât marea infinită
- Solo tengo en la vida tu silencio y tu boca – Juan Parra del Riego – Am în viață doar tăcerea și gura ta
- Los arboles febriles continuando su vida en nuestras vidas – Emilio Adolfo Wesphalen – Copacii febrili își continuă viața în viețile noastre
- Acaricia la magia de mis suenos – Luis F. Chueca – Mângâie magia viselor mele
Foarte romantic.
Centro Histórico
După acest preludiu romantic am purces la treburi mai serioase. Pentru următoarele două-trei ceasuri am inspectat buricul inițial al târgului, Plaza de Armas din Lima și împrejurimile ei, la al cărui plan a contribuit însuși Francisco Pizaro în 1532 când a întemeiat orașul.
Autocarul nostru n-a putut intra până acolo așa că ne-a debarcat într-o altă piață, Plaza San Martin, inaugurată mult mai târziu, în 1921, cu ocazia celebrării a 100 de ani de la declararea independenței statului Peru. În mijlocul ei se înalță statuia ecvestră a lui José de San Martin, generalul argentinian cu care ne-am întâlnit pe plajele de la Paracas.
După ce a ocupat parțial Lima, în iulie 1821 San Martin a fost numit Protector al Peru-ului și a declarat oficial independența Peru-ului. După un an însă, în urma unei întâlniri avute cu Simón Bolivar a căror dedesupturi nu au fost elucidate nici până în ziua de azi, a renunțat la toată activitatea politică și militară și a plecat pentru totdeauna din America Latină. Se pare că îi sunt recunoscute totuși meritele dacă e să ne luăm după statuia din Plaza San Martin.
Din piață am luat-o cătinel pe Jirón de la Unión, o stradă pietonală care ne-a condus până în Plaza de Armas. De fapt ne cam scurgeam pe marginea ei, în căutare de umbră care să ne mai ferească puțin de caniculă, regretând la fiecare pas aerul rarefiat dar nult mai răcoros al Anzilor. Timp de mulți ani strada aceasta a fost un soi de corso al Limei, cea mai „aristocratică” promenadă, locul unde se adunau cei mai faimoși locuitori ai orașului. Acum e nițel prăpădită dar se văd eforturi de-a o reabilita. E flancată de clădiri de toate felurile, biserici baroce, sedii de bancă eclectice, nițel art nouveau și multe clădiri moderne.
Plaza Mayor din Lima sau Plaza de Armas este într-adevăr frumoasă și impresionantă, demnă pentru un Ciudad de Los Reyes, Orașul Regilor, după cum a fost botezată capitala peruană de însuși întemeietorul ei. În jurul unui spațiu liber generos, ocupat în zilele noastre de un parc, se înșiră clădirile celor mai importante instituții ale statului: Palatul Guvernului, Catedrala, Biserica Tabernacolului, Palatul Arhiepiscopal, Palatul Municipal. Nici una dintre clădirile pieței n-a supraviețuit din timpul lui Pizarro, au fost puse la pământ de cutremure și reconstruite mereu, probabil într-un stil din ce în ce mai grandios.
La ora vizitei noastre pe esplanada din fața Palatului Guvernului se desfășura un soi de concert al armatei ce precedă schimbarea gărzii. N-am rămas până la schimbarea propriu-zisă ci am stat să ascult vreo două melodii.
Nu mă prea pricep să fac filmulețe dar de data asta nu m-am abținut 🙂
Nici în Lima nu am avut răbdare să mă țin după grup, mi se părea că trag prea tare de timp, așa că am luat-o la picior de capul meu. Nu am ajuns prea departe, m-am învârtit puțin pe străduțele din jurul pieței și am aflat câteva lucruri interesante.
Inițial am luat-o pe o străduță pietonală ce ieșea din piață și care mi s-a părut foarte pitorească. La capătul ei am dat peste o statuie ecvestră a lui Francisco Pizarro. Am înțeles mai apoi că statuia aceasta a stat inițial chiar în mijlocul pieței mari dar a fost mazilită din cauza politically correctness-ului. Francisco Pizarro a făcut și multe lucruri reprobabile la viața lui așa că a fost mazilit într-o piațetă mică.
În spatele statuii lui Pizarro am dat peste o pictură murală, lungă de 180m, foarte haioasă pentru că încearcă să transpună călătorul într-un secol demult apus (probabil 18). Este un trompe l’oeil, trampantojo în acest colț de lume, care continuă prin desen coloanele, arcadele, balcoanele și porțile clădirilor din jur. Dacă nu ești atent riști să dai cu capul de zid. Pe sub acele arcade înșelătoare se învârt personaje ce sunt probabil familiare trecătorilor peruani dar care mie nu mi-au spus mare lucru din păcate.
A fost însă obligatoriu să caut intens pe internet informații despre personajele pe care le-am văzut și în pictură dar pe care le-am întâlnit apoi și pe străzi, unde mă așteptam mai puțin, un soi de reprezentări în mărime naturală ale unor femei îmbrobodite.
Așa le-am cunoscut pe tapadas limeñas, pe doamnele din Lima ce obișnuiau să iasă în oraș cu fața și capul acoperite de șaluri generoase, lăsând la vedere doar un singur ochi. „Armura” aceea de mătase le oferea pesemne un soi de protecție împotriva unor gesturi necuvenite sau a unor priviri indiscrete. În fond, în spatele ei se putea ascunde atât o tinerică inocentă cât și o doamnă coaptă bine, atât un obraz fraged cât și unul ciupit de vărsat. Moda purtării acestei vestimentații a început în secolul al 16-lea și a ținut mult și bine, până a fost detronată de moda pariziană din secolul al 19-lea.
Acoperământul nu le-a fost impus femeilor de cine știe ce reguli misogine. Dimpotrivă, în 1583, episcopul de atunci al Limei a dat un edict prin care le interzicea femeilor purtarea șalurilor în acest mod pentru că …
Obiceiul ca femeile să se acopere a ajuns la o asemenea extremă încât a dus la mari ofense la adresa lui Dumnezeu și la daune notabile pentru republică, deoarece în această înfățișare tatăl nu-și recunoaște fiica, nici soțul soția, nici fratele sora…
A fost introdusă cenzura vestimentară … s-a convenit amendarea contravenienților … autoritățile au început să suspecteze că în spatele acelui costum s-ar putea ascunde și travestiți … o nenorocire. Dar doamnele din Lima nu s-au lăsat intimidate și și-au păstrat ținuta timp de aproape 300 de ani, atrase probabil de jocul insinuant al seducției și, cine știe, de incipientele licăriri ale unei libertăți feminine.
M-am învârtit ce m-am învârtit prin Centrul Istoric al Limei până aproape de ora stabilită pentru regrupare. Până să ajung însă în punctul de întâlnire i-am prins din urmă și pe cei din grup, ce se împotmoliseră într-un magazinaș ce vindea suveniruri. A fost spre norocul meu, altfel ratam vizita în interiorul mănăstirii franciscane și mai ales în catacombele ei.
După care ne-am adunat cu toții în centrul pieței mari și duși am fost, spre autocar.
Museo Larco
Ultimul obiectiv vizitat în Lima a fost Muzeul Larco, o încântare începând de la clădirea ce-l adăpostește și terminând cu exponatele din vitrine.
Clădirea, de un alb imaculat, a fost construită în secolul al 18-lea încă de pe vremea viceregatului. Este înconjurată de ziduri înalte ce erau invadate de bougainvillea și alte plante agățătoare pline cu flori. Nu este foarte mare iar colecțiile sunt expuse în câteva încăperi aflate la primul (și ultimul) etaj.
Muzeul Larco este în prezent cel mai mare muzeu privat de artă precolumbiană. Povestea lui începe în anul 1925, când un domn pe nume Rafael Larco Herrera a achiziționat aproximativ 600 de piese ceramice de la cumnatul său, Alfredo Hoyle. Sosirea acestor obiecte în casă a aprins în fiul său, Rafael Larco Hoyle, morbul de colecționar. El a fost cel care s-a preocupat de mărirea colecției inițiale cu multe altele, cumpărând tot ce se putea cumpăra, până când s-au strâns atât de multe artefacte c-a a fost nevoie să se înființeze un muzeu pentru ele.
În zilele noastre călătorul poate vedea în câteva încăperi un soi de rezumat a 5.000 de ani de istorie precolumbiană. Am reîntâlnit aici obiecte făurite în timpul culturilor paracas, nasca, tiwanaku sau inca dar și aparținând unor culturi ce-au apărut în nordul Peru-ului, pe unde nu am fost deloc. Cultura moche m-a impresionante cel mai tare, în special vasele de ceramică cu chipuri umane.
O particularitate a muzeului este că acceptă vizitatori și în spațiile de depozitare. Discret, într-o galerie separată de la parter, este expusă și cea mai mare colecție de ceramică erotică din lume. De acolo am aflat că precolumbienii se țineau de năzbâtii și pe lumea cealaltă.
După ce-am părăsit muzeul a urmat drumul spre aeroport pentru îmbarcarea spre casă. În capul meu ar fi trebuit să semene cu o cursă contra cronometru dar în realitate s-a desfășurat în pas de melc datorită traficului infernal din Lima. Ajunsă la aeroport doar cu vreun ceas înaintea orei de îmbarcare m-am stresat cu check-in-ul, cu formalitățile de control și de trecere a frontierei. Am ajuns la poarta de îmbarcare exact la ora trecută pe bilet … doar ca să constat că cei de la Air France amânaseră plecarea cu o jumătate de ceas. Măcar așa, până să urc în avion am apucat să-mi trag sufletul.
Mi-ar fi plăcut să fi rămas în Lima încă vreo două zile ? Categoric, dar nu din cauză c-am pierdut avionul.
Astfel s-a încheiat călătoria mea prin Peru, o țară plină de extreme dar și de culoare ce m-a întâmpinat cu un soi de bonomie la care nu m-am așteptat. A reușit cu brio să-mi deschidă apetitul pentru America de Sud iar acum nu pot decât să fiu răbdătoare și să visez cu ochii deschiși următoarea escapadă.
Fii primul care comentează