Ziua cea mai lungă din Peru, declarată așa doar pentru c-am petrecut-o înțepenind în autocar, am încheiat-o în Arequipa, un oraș aflat departe de coastă, pe care l-am declarat un soi de poartă de intrare în Anzii Cordilieri. Am ajuns cam târzior, ca de obicei, mult după ora în care se stinge cheful meu de explorare. Ce să fac, asta sunt, am obiceiul să mă culc odată cu găinile și mă scol odată cu cocoșii. A doua zi însă, dis-de-dimineață, am dat o tură prin oraș profitând de străzile pustii. N-am ajuns prea departe, doar în centrul istoric înscris pe lista monumentelor UNESCO. Mai târziu m-am învârtit tot pe aceleași străzi, în turul oficial din program, colecționând astfel fotografii asemănătoare dar în lumini diferite.
Am declarat Arequipa o poartă a Anzilor și pentru că am atins aici vreo 2300 metri altitudine. Orașul stă la poalele unor vulcani ce fac parte din vestitul Cerc de foc al Pacificului. Am zărit mereu conurile lor cu vârfuri acoperite de zăpadă: Misti (5822m), un vulcan adormit; Pichu Pichu (5664m) și Chachani (6057m), vulcani stinși. Vecinătatea aceasta i-a dat mult de furcă, Arequipa fiind distrus de nenumărate ori în decursul istoriei sale de cutremure devastatoare. În zilele noastre Arequipa este un oraș respectabil ce se întinde mult în afara centrului său istoric și este al doilea ca mărime din Peru, după Lima. Curios, nu mai reușesc să-mi aduc aminte mai deloc de cartierele lui moderne.
Orașul a fost fondat într-o zi de mare sărbătoare, în data de 15 august 1540, de Don Garcí Manuel de Carbajal, un locotenent de-al lui Francisco Pizarro. A primit atunci un nume imposibil, Villa Hermosa de Nuestra Señora de la Asunción, ce n-a rezistat prea mult timp. Până la urmă s-a revenit la un nume mai vechi. În limba aymara, vorbită de amerindienii din această parte a Peru-ului, Arequipa înseamnă de fapt „în spatele vârfului”. La fel ca toate orașele construite de spanioli în acele vremuri Arequipa semăna cu o tablă de șah, cu un caroiaj de străzi drepte paralele și perpendiculare ce delimitează blocuri de teren. Fiecare bloc era format din patru sau opt loturi ce erau distribuite în funcție de statutul noilor proprietari. Cel mai important bloc era Plaza de Armas, buricul târgului, locul Catedralei și al unei piețe mari. Există și alte instituții ce ocupă un întreg bloc, de obicei religioase, precum Mănăstirea Santa Catalina sau Mănăstirea San Francisco. Arequipa a devenit foarte repede un puternic centru comercial. Pe aici trecea drumul aurului și argintului, extras din minele de la Potosi, dus spre coastă și trimis apoi în Sevilla, pentru a umple cuferele secătuite ale regilor spanioli sau în Manilla, pentru a potoli foamea de argint a împăraților chinezi din dinastia Ming ce se apucaseră de o reformă monetară. După ce minele au secătuit a venit rândul lânii de alpaca să intre în atenția comercianților.
În centrul istoric din Arequipa există în prezent 246 de case declarate monument istoric. Cele mai multe au fost ridicate în secolele al 17-lea și al 18-lea, au ziduri groase și solide, cu arcade și cupole ce seamănă cu cele ale bisericilor și mănăstirilor. Ai zice că sunt niște cazemate construite pentru niște hidalgo spanioli înfumurați. Din pricina pietrei vulcanice albicioase folosită la construirea caselor Arequipa a fost supranumit Ciudad Blanca. În zilele noastre nu i se mai potrivește porecla, multe case fiind vopsite în nuanțe pastel mai ales.
În Arequipa am fost însoțiți și de un ghid local, probabil Roger nu avea jurisdicție aici, ce ne-a condus într-un tur pietonal pe străduțele din centru și ne-a dat câteva sfaturi despre locurile cele mai bune de unde se puteau cumpăra produse din lână de alpaca. Aveam în grup lume ahtiată după astfel de suveniruri și până la urmă au reușit să mă molipsească și pe mine.
Basílica de San Francisco de Asís
Am început vizitele foarte aproape de hotel, cu o mănăstire și o biserică închinată Sfântului Francisc din Assisi, una dintre cele mai mari și mai vechi din oraș. Din păcate am văzut-o doar pe dinafară așa că nu am multe de povestit despre ea. A fost construită de părinții franciscani ce-au ajuns în oraș destul de repede, la 11 ani după fondarea lui.
Plaza de Armas
Toate drumurile din Arequipa duc în Plaza de Armas, buricul târgului. De fapt drumurile fiecărui oraș construit de conquistadori duc spre o astfel de piață. Cuceritori nemiloși dar aflați totuși în minoritate în Lumea Nouă, spaniolii și-au proiectat orașele după un plan militar standard, inspirat de castrul roman. În centru era lăsat de obicei un spațiu liber pentru a servi drept loc de refugiu în caz de atac, un loc în care se puteau împărți mai ușor arme apărătorilor, o Plaza de Armas. Piața era înconjurată de obicei de clădirile stăpânirii, palate guvernamentale și biserici.
Plaza de Armas din Arequipa mi s-a părut foarte frumoasă. O latură întreagă este ocupată de o catedrală monumentală iar celelalte trei, de clădiri cu un etaj ce au fațade împodobite cu colonade. Centrul pieței este foarte pașnic în zilele noastre, e ocupat cu un părculeț plin de palmieri, în care îți poți trage sufletul.
Basílica Catedral
Latura ocupată de Catedrală este deosebit de impresionantă, mai ales că în spatele ei se ițesc vârfurile înzăpezite ale vulcanilor.
Actul fondator al Catedralei din Arequipa a coincis cu cel al orașului. La 15 august 1540 Garcí Manuel de Carbajal a înfipt o cruce mare în pământ pentru a indica locul în care se va construi biserica și pentru a lua în posesie un nou teritoriu, în numele regilor catolici de la Madrid. Până să se ridice însă acea catedrală imensă a trecut mult timp. Biata de ea a pățit-o ca în povestea Meșterului Manole, cum era pe cale de-a fi terminată cum se cutremura pământul sau eruprea un vulcan și-o punea la pământ. A fost finalizată abia în 1656. De-atunci a fost zguduită frecvent de multe alte cutremure dar a reușit să rămână cât de cât în picioare. Ghidul ne-a atras atenția asupra culorii diferite a unuia dintre turnuri, mult mai alb. Este nou-nouț, a fost refăcut după un cutremur cu o magnitudine de 8,1 grade pe scara Richter ce-a avut loc în 2001. Ne-a mai povestit că la începuturile lui complexul bisericesc era mult mai mare dar, exasperați cin cauza desele reconstrucții pe care erau nevoiți să le facă, locuitorii orașului l-au micșorat considerabil. Acum, în spatele bisericii există un pasaj pietonal pitoresc, plin de magazinașe și restaurante, ce făcea parte pe vremuri din complexul catedralei.
Iglesia de La Compañía
Una dintre cele mai frumoase clădiri pe care le-am văzut în Arequipa a fost Biserica Companiei lui Isus, adică a Ordinului Iezuit. Este așezată aproape de un colț al pieței centrale și atrage atenția îndeodebi datorită decorațiunilor de pe fațada principală. Teoretic e veche și ea, de la sfârșitul secolului al 16-lea, dar a fost reparată de multe ori și pe alocuri reconstruită. Este mult mai mică decât catedrala și este construită într-un stil numit baroc andin, puternic influențat de motivele decorative din arta amerindiană. Fațada aceea flamboaiantă era plină de plante tropicale, de pume, de figuri de zei autohtoni camuflați.Vorba ghizilor noștri, o fi fost ea biserică catolică dar meșterii care au construit-o erau amerindieni.
Am vizitat aici și claustrul fostei mănăstiri a iezuiților, foarte frumos și el dar transformat în zilele noastre în spațiu comercial. Am intrat puțin și în biserică dar nu am stat mult pentru că începea slujba. Aici se evidențiază altarul principal, sculptat în lemn de cedru și acoperit cu foiță de aur.
Monasterio de Santa Catalina
Ceea ce m-a încântat peste măsură în Arequipa a fost mănăstirea Sfintei Catalina de Siena, o mănăstire de maici încă funțională, un oraș în oraș, un colț de rai pământesc din punctul meu de vedere. Dacă ar fi fost să mă nasc în secolul 16 sau 17 în Arequipa, zău dacă nu mi-ar fi plăcut să fi fost călugăriță aici în loc să-mi bat capul cu urâțeniile lumii de afară. Nu știu ce scria în fișa postului unei călugărițe din acele vremuri dar m-am putut imagina stând și citind câtu-i ziulica de lungă sau pigulind florile din grădinile minuscule împrăștiate peste tot. Partea proastă e că ar fi trebuit musai să mă nasc într-o familie foarte-foarte bogată altfel intram aici doar pentru a fi sclava sau servitoarea unei călugărițe, ceea ce nu e deloc la fel de interesant.
Mănăstirea Santa Catalina aparține Ordinului Dominican și a fost ctitorită în anul 1579. Viceregele de-atunci, Francisco Toledo, a fost informat de consiliul canonic despre dorința lor de a înființa o mănăstire și, ca răspuns, viceregele le-a acordat permisiunea de a fonda Monasterio de Monjas Privado de la Orden de Santa Catalina de Siena. Câțiva ani mai târziu, deși mănăstirea nu era încă terminată, Doña María de Guzmán, văduva unui anume Diego Hernández de Mendoza – o tânără frumoasă, bogată dar fără copii – a decis să se retragă la mănăstire și să renunțe la toate bunurile sale lumești, devenind astfel primul rezident și totodată prima stareță.
Mănăstirea arată ca o cetate inexpugnabilă fiind izolată de restul orașului prin ziduri înalte și cam chioare. În interior dai peste un labirint de străduțe și patio de unde poți intra în chilii individuale sau „apartamente” locuite de mai multe măicuțe. Se spune că, datorită deselor cutremure care au afectat mănăstirea, familiile călugărițelor au ales să construiască ele însele chilii pentru membri de familie ce ajungeau aici și din această cauză s-a ajuns la harababura aceea nesistematizată, ce mi s-a părut dealtfel sarea și piperul mănăstirii. Unele chilii aveau și bucătărioare sau alte spații destinate servitorimii dar și grădinuțe unde se cultivau pe vremuri, poate, zarzavaturi dar acum erau pline de flori.
Am putut vedea prin galeriile mănăstirii și multe picturi executate în stilul Școlii de la Cusco, un soi manierism baroc influențat de obiceiuri amerindiene. Ni s-a atras atenția asupra unei picturi ce-l reprezenta pe Hristos pe cruce, îmbrăcat cu un soi de fustă ce-ar fi coborât direct din garderoba incașilor.
Mirador de Yanahuara
Am stat doar o jumătate de zi în Arequipa și ultimul obiectiv vizitat aici a fost o piață cocoțată pe un deal, Mirador de Yanahuara, de unde ar fi trebuit să avem o priveliște frumoasă asupra vulcanului Misti. N-a fost să fie pentru că între timp vulcanul s-a acoperit cu o plapumă de nori. În schimb, am putut da iama prin tarabele cu suveniruri.
Tot aici am luat masa, într-un restaurant grădină. Soltero de Queso, o salată cu multe legume și puțină brânză mi-a plăcut, la fel și tradiționalii rocoto relleno, adică adreii umpluți de pe la noi. Ce folos însă, ardeii aceia umpliți au fost cu bucluc, pe ei am dat vina pentru durerea de cap ce m-a chinuit în orele următoare, atunci când atacam cele mai mari altitudini pe care le-am atins în Peru.
Fii primul care comentează