Versailles – prin palate

A trebuit să-mi adun tot curajul înainte de-a porni spre Versailles. Timp de două luni m-am codit, am găsit tot soiul de pretexte și-am împins vizita spre sfârșitul șederii mele în Franța. Mai că nu m-aș fi dus. De ce? În primul rând, trebuia să aștept vara. Apoi, din cauza amintirilor nu tocmai fericite pe care le-aveam de la prima mea întâlnire cu palatul Ludovicilor. Țin minte și-acum dezamăgirea pe care am avut-o acu vreo 15 ani. Din pricina interioarelor ce mi s-au părut hoaște bătrâne ce întorceau fețe plictisite și obosite călătorilor ce le treceau pragul. Din pricina prea multelor aureli baroce, a prea multor statui și portrete ale Regelui Soare. Din pricina înghesuielii insuportabile și a înghiontelilor primite în timpul plimbării prin săli. Nu mă așteptam să se fi schimbat ceva. Dimpotrivă, toate site-urile de pe internet mă preveneau despre nebunia ce-avea să mă aștepte.

Și-atunci de ce mai figura Versailles pe lista mea? Rămăsesem cu un of. Cu două de fapt. Primul era legat de vestitele fântâni din grădinile palatului. Acum 15 ani, în timpul vizitei mele cel puțin, n-a funcționat nici măcar o fântâniță. Așa c-am rămas cu impresia că pierdusem taman spectacolul cel mai frumos. Iar al doilea regret era că nu vizitasem Micul Trianon și Le Hameau de la Reine, sătucul aciuat pe domeniul Mariei Antoaneta.

Mi-am luat așadar inima în dinți și-am purces la drum într-o dimineață de duminică, la început de iulie. Din La Defense se ajunge foarte ușor în Versailles cu liniile Transilien-ului. Măcar aici am scăpat de balamuc. Vremea nu se anunța prea frumoasă, dar asta e vara franțuzească, vine cu ceva întârziere.

De belea am dat de cum am ajuns în Curtea de Onoare, imediat ce-am trecut de barierele de securitate de la poartă. A trebuit să prind de coadă un imens dragon chinezesc ce se încolăcea gros, interminabil în acel spațiu imens. Era format din alți turiști dornici de-a intra în palat. Toți cu bilete, toți aliniați și așteptând cuminți. Am așteptat și eu un ceas să-mi vină rândul, mi-am făcut conștiincioasă datoria de-a trece prin apartamentele regale, prin obligatoria galerie a oglinzilor. Mai bine nu o făceam.  Am ieșit de-acolo plină de nervi, cu nici un plus adăugat la cultura mea generală. Ușurată, m-am afundat în grădini să mă calmez.

Dar să termin povestea palatelor mai întâi.

Pe lângă marele palat ce trebuia să găzduiască întreaga Curte a Franței, adică mai toată aristocrația regatului, Ludovicii cei absolutiști s-au gândit să-și ridice locuințe speciale, numai și numai pentru ei și plăcerile lor nestăvilite. Așa se face că pe locul unui sat, Trianon pe numele lui, Louis al xiv-lea a ridicat un palat nou nouț pentru dumnealui și doamna de Maintenon. La început a existat un mic Palat de Porțelan, abia mai târziu a apărut cel de marmură roz pe care-l poate vizita și călătorul zilelor noastre.

Am avut ceva de mers până să dau de el. Domeniul Versailles e foarte, foarte mare, zeci de hectare de parcuri și grădini, abia dacă ajunge o zi pentru a-l vizita. Cine vrea să-l guste pe îndelete poate cumpăra liniștit bilete pentru două zile consecutive.  Iar eu, dacă eram mai isteață și știam că Versailles și Trianon erau pe vremuri două sate diferite, trebuia să iau titicarul sau să închiriez o mașinuță electrică, ca să-mi cruț puterile.

Eram hotărâtă să vizitez Le Grand Trianon. Parole d’honneur! Măcar pentru mândria națională. Am și intrat în prima sală. Care m-a întâmpinat cu un puhoi de lume. Și cum trauma cu care mă căpătuisem adineaori nu apucase să se vindece am făcut repede stânga împrejur și-am fugit mâncând pământul.

Am fugit, dar nu foarte departe. Doar până la Petite Trianon aflat la capătul grădinii. Ei, cu palatul acesta m-am înțeles mult mai bine. E mai mic decât suratele lui, mai intim, mai rafinat parcă. A fost construit pentru Madame de Pompadour, marea dragoste a lui Louis xv.  Mai apoi a fost refugiul Mariei Antoinetta, față de tumultul și intrigile de la curte. Se spune că aici a găsit-o pe regină vestea începerii revoluției.

Am căutat și Le Hameau de la Reine, sătucul construit din dorința Mariei Antoinetta de a-și aminti de satele austriece ale copilăriei sale. E ascuns undeva la marginea grădinilor, departe de priviri indiscrete. Pe vremuri era un locșor minunat, un sat de poveste, un mic colțișor idilic, unde răsfățații soartei își închipuiau ce frumos și simplu trăiau nepăstuiții soartei. O jucărie pentru oameni bogați. Un loc ce-ntruchipa un stil de viață ireal, puțin cam cinic totuși și ipocrit.

Astăzi, căsuțele din satul reginei sunt nițel obosite și triste. Nu mai au parte de grija continuă a unor „fermieri” aleși pe sprânceană, nu mai adăpostesc serbări simandicoase. Nu se mai aud aici clinchetul argintăriei, al porțelanurilor de Sevres, râsul fără griji al apropiaților reginei. Satul de azi nici măcar nu atrage mulți vizitatori. Să nu mai fie la modă viața la țară? Sau poate starea lor de semi-părăsire nu atrage pohoiul prezent la palate?

Mie mi-ar fi plăcut să pot intra și în interiorul căsuțelor. Ar fi fost interesant contrastul între rusticitatea exteriorului și sclifoseala interiorului. Dar n-au fost deschise. Mai mult, clădirea cea mai importantă, casa reginei, era închisă pentru renovare. Așa c-am dat doar un tur scurt pe lângă lăptărie, pe lângă porumbar, pe lângă casa grădinarului, pe la vechea fermă unde un alt fel de Zdreanță supraveghea îndeaproape câteva găini.

Iar apoi am făcut drum întors prin grădina englezească, am părăsit Trianon pentru a mă întoarce în Versailles. Mă aștepta partea a doua a spectacolului oferit de fântânile arteziene.