Toronto
Jurnal canadian - capitolul 14

Teoretic, aveam la dispoziție două seri și o dimineață ca să descopăr Toronto. Prima seară se consumase însă cu o vizită, a doua cu resuscitarea telefonului, așa că, până la urmă, îmi mai rămăsese doar dimineața.

Pe la 10:45 aveam programat un tur al orașului cu un ghid local, care urma să se întindă până în jurul orei două. La trei trebuia să ne prezentăm la aeroport pentru zborul spre casă. Organizare ceas.

Dar până la 10:45 era o grămadă de timp pentru cineva care are obiceiul să se scoale devreme. Așa că am luat micul dejun la prima oră posibilă și apoi am luat-o la picior prin Toronto. Obiectivul era să ajung pe malul lacului, poate reușeam să prind o vedere frumoasă asupra orașului și să plec în căutarea lui Calatrava.

A fost destul de ușor să-mi ating obiectivele datorită obsesiei nord-americane pentru orașele caroiate. Am luat-o drept pe Yonge Street până la lac și apoi, tot drept, înapoi.

La ora la care am pornit la drum, Toronto încă nu se trezise. Străzile erau aproape pustii, deși aveam să constat la întoarcere că se animau considerabil odată cu apropierea orei de începere a programului de muncă.

Primul meu obiectiv a fost malul lacului, unde am ajuns după vreo 30 de minute de mers de la hotel. În jurul meu se ițeau numai zgârie-nori și n-am avut prea mult succes cu fotografiile. Oricât m-am străduit, clădirile refuzau să încapă în cadru fără să se încline amenințător într-o parte sau alta. Până și tentativa de panoramă a ieșit cam strâmbă.

Pentru imaginea aceea clasică a Toronto-ului ar fi trebuit să iau feribotul până pe Toronto Islands care se zăreau în larg. Nu era timp. Am aflat mai târziu că orașul are de mult obiceiul să mai muște câte o bucată din lac și să-și împingă țărmul tot mai departe. Dacă o ține tot așa, cine știe cât va mai rezista și perspectiva aceea de carte poștală.

Pe Calatrava l-am găsit la 8:30 fix, când s-au deschis ușile de la Brookfield Place. Nu pe arhitect, firește, ci Allen Lambert Galleria, construcția lui spectaculoasă ascunsă între clădirile complexului.

Din stradă nu prea bănuiești ce te așteaptă înăuntru. După ce intri însă, privirea se duce inevitabil în sus. Nervurile albe se desfac și se încrucișează sub acoperișul de sticlă ca ramurile unor copaci uriași, transformând ceea ce ar fi putut fi doar un pasaj comercial într-un soi de pădure albă. Calatrava a numit-o chiar „catedrală a comerțului”, formulare cam pompoasă, dar, odată ajuns acolo, înțelegi de unde i-a venit ideea.

La ora aceea era aproape goală și faptul că m-am trezit cu noaptea-n cap mi-a fost de folos. Am putut să mă învârt în voie cu telefonul îndreptat spre tavan, încercând să prind geometria aceea care se schimbă cu fiecare câțiva pași. După zgârie-norii care refuzaseră să stea drepți în fotografii, nici Calatrava nu era tocmai cooperant. Dar măcar aici liniile strâmbe făceau parte din distracție.

La întoarcere am luat-o mai cătinel și am avut timp să mă uit în jur. Yonge Street era mult mai interesantă decât mi se păruse în graba de dimineață. Toronto se trezise între timp, iar strada își etala fără complexe amestecul de epoci. Clădiri vechi de cărămidă stăteau lipite de foste bănci cu coloane, teatre cu firme de modă veche și zgârie-nori de sticlă care se ridicau din spatele lor fără să pară câtuși de puțin preocupați de armonia ansamblului.

Yonge Street a fost multă vreme prezentată drept cea mai lungă stradă din lume, numai că recordul se baza pe o mică generozitate geografică. Strada fusese socotită la pachet cu Highway 11 și ajunsese astfel la aproape 1.900 de kilometri. În realitate, Yonge Street propriu-zisă are doar vreo 57. Un fleac, pentru Canada.

Nici numele nu vine de unde aș fi bănuit eu. După sonoritate, aș fi pariat liniștită pe vreun chinez. Numai că Yonge era cât se poate de englez. Strada a fost numită de John Graves Simcoe în onoarea prietenului său Sir George Yonge, politician britanic și pasionat, culmea, de drumurile romane. Simcoe a început trasarea ei în anii 1790, când Toronto era încă York, iar drumul trebuia să lege așezarea de interiorul țării.

Din drumul acela tăiat odinioară prin pădure avea să se nască Yonge Street, devenită în timp un soi de stradă principală a Toronto-ului și una dintre axele după care orașul s-a organizat.

Nu departe de hotel am dat peste un mic parc cu o fântână arteziană și câteva broaște uriașe din bronz, instalate foarte confortabil în jurul ei. Alături, un „YONGE ❤️” își declara fără echivoc afecțiunea pentru stradă.

Parcul era înconjurat de zgârie-nori pe care i-am bănuit a fi blocuri de locuințe, mai ales după numărul de căței scoși la plimbarea de dimineață. Contrastul era simpatic. La câțiva pași de agitația de pe Yonge Street, între turnurile care se ridicau din toate părțile, cineva făcuse loc unei fântâni, unor copaci și unei armate de broaște din bronz.

Aveam să înțeleg că Toronto oferă destule surprize de felul acesta. Printre zgârie-nori se deschid pe neașteptate mici parcuri și piațete, ca niște buzunare în care orașul își mai trage sufletul.

Toronto este capitala provinciei Ontario și cel mai mare oraș al Canadei, cu aproximativ trei milioane de locuitori în limitele administrative și peste șase milioane în zona metropolitană. Se întinde pe malul nord-vestic al lacului Ontario, unul dintre cele cinci Mari Lacuri, și este astăzi principalul centru financiar și economic al țării.

Numele orașului este însă mult mai vechi decât orașul. Provine dintr-un cuvânt indigen, tkaronto, interpretat de obicei ca „locul unde copacii stau în apă”, denumire legată inițial de o zonă aflată mai la nord. Europenii au preluat și mutat treptat numele până când acesta a ajuns pe malul lacului Ontario.

Așezarea britanică a fost întemeiată în 1793 de John Graves Simcoe și botezată York, după ducele de York. În 1834, când a devenit oficial oraș, și-a recuperat numele Toronto. Dezvoltarea a fost rapidă, iar valurile succesive de imigrație au transformat un oraș predominant britanic într-unul dintre cele mai cosmopolite orașe ale lumii. Astăzi, aproape jumătate dintre locuitorii săi s-au născut în afara Canadei.

Toronto este un oraș relativ tânăr și asta se vede. Nu are un centru istoric compact, iar clădirile vechi au supraviețuit pe ici, pe colo, adesea strivite între turnuri de sticlă. Orașul a crescut și în sus, dar și spre lac. O parte importantă a actualului waterfront se află pe teren câștigat artificial din lacul Ontario, vechea linie a țărmului aflându-se astăzi, pe alocuri, la câteva sute de metri în interiorul orașului.

Simbolul incontestabil al Toronto-ului este CN Tower, terminat în 1976 și înalt de 553,3 metri. Timp de peste trei decenii a fost cea mai înaltă structură autoportantă din lume și continuă să domine panorama orașului, chiar dacă între timp Toronto s-a umplut de zgârie-nori care încearcă din răsputeri să-i țină companie.

Istoria pașnică a Toronto-ului a avut și momente mai zbuciumate. În timpul Războiului din 1812, când orașul se numea încă York și era capitala provinciei Upper Canada, americanii l-au atacat și ocupat în 1813. Au fost incendiate, printre altele, clădirile Parlamentului. Un an mai târziu, britanicii au ajuns la Washington și au dat foc Capitoliului și Casei Albe. Incendierea capitalei americane a fost prezentată și ca represalii pentru distrugerile provocate de americani în Canada. Se pare că bunele relații dintre vecini au avut nevoie de ceva timp ca să se instaleze.

Toate astea și multe altele le-am aflat în turul orașului de la ghidul local ce ne-a însoțit pentru câteva ceasuri. Gloria era născută în Toronto și era deja o doamnă în vârstă, așa că prinsese ea însăși câteva dintre vârstele orașului. Nu ne vorbea doar despre cum fusese Toronto, ci și despre cum îl văzuse schimbându-se de-a lungul anilor.

Prima oprire a turului a fost în Nathan Phillips Square, piața centrală a orașului, unde Toronto și-a pus cele două primării aproape una lângă alta, deși între ele sunt mai bine de șase decenii și aproape nicio asemănare.

Old City Hall, terminată în 1899, este cea pe care aș fi recunoscut-o fără ezitare drept primărie. Masivă, din piatră, cu arcade, acoperișuri abrupte și un turn cu ceas de peste o sută de metri înălțime, a fost proiectată de arhitectul Edward James Lennox. La vremea inaugurării era una dintre cele mai mari clădiri din Toronto și avea să servească drept primărie până în 1965. Astăzi găzduiește tribunale.

Până în 1965 însă orașul crescuse zdravăn, iar vechea clădire devenise neîncăpătoare. Toronto a organizat un concurs internațional pentru o nouă primărie și a primit peste 500 de proiecte din 42 de țări. Câștigător a fost finlandezul Viljo Revell, cu o construcție care nu putea fi mai diferită de cea a lui Lennox.

Noua City Hall, inaugurată în 1965, are doi zgțrie-nori curbați, de înălțimi diferite, care înconjoară clădirea joasă și rotundă a sălii Consiliului. Privită de sus, forma ansamblului i-a adus repede porecla „The Eye”, Ochiul. Alții au văzut în ea o navă extraterestră.

Între cele două primării se întinde Nathan Phillips Square, numită după primarul în timpul căruia a început proiectul noii primării. Bazinul cu fântâni se transformă iarna în patinoar, arcadele de beton de deasupra lui sunt Freedom Arches, iar din 2015 piața are și uriașul semn TORONTO, devenit între timp aproape la fel de obligatoriu în fotografii ca CN Tower.

Într-un singur cadru puteai prinde astfel două epoci ale orașului. Toronto de piatră și Toronto de beton, sticlă și zgârie-nori, cu un TORONTO cât toate zilele între ele, în caz că mai exista vreun dubiu unde ne aflam.

Într-o latură a pieței, aproape ascuns printre construcțiile monumentale din jur, se află un spațiu cu totul diferit. Spirit Garden a fost inaugurat în 2024 ca loc de comemorare a supraviețuitorilor școlilor rezidențiale și a copiilor indigeni care nu s-au mai întors la familiile și comunitățile lor.

Mi-a atras atenția în primul rând o canoe metalică lungă, cu siluete decupate în pereții ei. Este Métis Spirit Canoe, una dintre lucrările în jurul cărora a fost construită grădina. Dar canoea nu este singură. În apropiere se află un inukshuk, o cabană destinată întâlnirilor și ceremoniilor, o mică grădină cu porumb, fasole și dovleac, cele „Three Sisters” cultivate împreună de multe populații indigene, și o alee inspirată de Two Row Wampum, vechiul simbol al conviețuirii dintre popoare.

În centrul ansamblului se află însă o broască țestoasă uriașă din calcar, așezată într-un bazin și orientată către nordul magnetic. În poveștile despre creație ale mai multor populații indigene, țestoasa este asociată cu Prima Mamă și cu pământul, iar aici simbolizează și forța celor care au supraviețuit școlilor rezidențiale.

Pe unul dintre pereții bazinului sunt înscrise numele celor 18 școli rezidențiale care au funcționat în Ontario. De aici începe o poveste mult mai puțin confortabilă decât cea a primăriilor și zgârie-norilor.

Timp de mai bine de un secol, Canada a trimis copiii populațiilor indigene într-o rețea de internate cunoscute drept residential schools. Sistemul a început în secolul al XIX-lea, a fost finanțat de guvernul federal și administrat în mare parte de biserici creștine. Scopul declarat era integrarea copiilor în societatea canadiană. În realitate, politica urmărea ruperea lor de cultura, limba și comunitățile din care proveneau.

Aproximativ 150.000 de copii First Nations, Métis și Inuit au trecut prin aceste școli. Mulți au fost luați de lângă părinți și trimiși la sute de kilometri distanță. Li se schimbau numele, li se tăia părul, li se interzicea să-și vorbească limba și erau pedepsiți pentru practicarea propriilor tradiții. Condițiile au fost adesea precare, iar mărturiile foștilor elevi vorbesc despre foamete, boli, violență fizică și abuzuri sexuale. Mii de copii au murit în aceste instituții, iar unii nu s-au mai întors niciodată acasă.

Ultima școală rezidențială finanțată federal s-a închis abia în 1996. În 2008, premierul Stephen Harper a prezentat scuze oficiale în numele guvernului canadian, iar Truth and Reconciliation Commission, creată pentru a documenta această istorie, a strâns mărturiile a mii de supraviețuitori. Raportul său final din 2015 a calificat sistemul drept genocid cultural și a formulat 94 de Calls to Action menite să repare, pe cât mai este posibil, consecințele sale.

În ultimii ani, descoperirea unor morminte nemarcate în apropierea fostelor școli a readus brutal povestea în atenția publicului. De aici și prezența tot mai vizibilă în Canada a cuvântului reconciliation, pe care îl întâlnisem deja de mai multe ori în călătorie. Monumentele, operele de artă și ceremoniile nu închid însă povestea. Reconcilierea este încă un proces în desfășurare.

Am părăsit apoi centrul și am pornit cu autocarul prin Forest Hill, unul dintre cartierele bogate ale Toronto-ului. Peisajul s-a schimbat aproape instantaneu. Zgârie-norii au dispărut, iar în locul lor au apărut străzi liniștite, multă verdeață și case din ce în ce mai impunătoare, ascunse pe alocuri după garduri și copaci.

Forest Hill fusese cândva o localitate de sine stătătoare, înglobată în Toronto în 1967, și și-a păstrat aerul de enclavă rezidențială. Casele sunt de toate neamurile și stilurile, de la construcții de cărămidă destul de cuminți până la vile care cochetează fără complexe cu ideea de conac. Au apărut și tendințe de a fi darâmate casele tradiționale și înlocuite cu arhitectură modernă.

La marginea cartierului am ajuns și la două dintre reședințele istorice ale orașului, aproape vecine și totuși foarte diferite. Spadina House, astăzi Spadina Museum, a fost casa familiei Austin timp de aproape un secol. Construită în 1866 și modificată succesiv de generațiile care au locuit-o, casa a rămas împreună cu mobilierul, obiectele și grădinile sale, astfel încât astăzi povestește mai degrabă viața unei familii bogate din Toronto decât viața unui personaj celebru.

Alături, Casa Loma joacă în cu totul altă ligă. Sir Henry Pellatt, finanțist și industriaș canadian, și-a ridicat între 1911 și 1914 un castel cu turnuri, creneluri, aproape o sută de încăperi, lift, pasaje secrete și un tunel către grajduri. Pellatt își făcuse o bună parte din avere din electricitate, într-o vreme în care iluminarea orașului era o afacere privată foarte profitabilă. Numai că Ontario a hotărât să transforme electricitatea într-un serviciu public și a început să aducă la Toronto energie ieftină de la Niagara. Pellatt s-a trezit astfel cu una dintre principalele sale afaceri serios lovită și cu un castel enorm de întreținut. În 1924 a fost nevoit să părăsească Casa Loma.

Întorși în centru, am reintrat în pădurea de zgârie-nori a Financial District. Unul dintre ei avea însă ceva în plus. Royal Bank Plaza strălucea literalmente auriu. Și nu era doar o impresie produsă de soare. Geamurile celor două turnuri sunt acoperite cu un strat foarte subțire de aur adevărat, menit să reducă încălzirea clădirilor. În Toronto până și economia de energie poate avea fițe.

Oprirea propriu-zisă a fost însă la Hockey Hall of Fame. Într-o țară în care hocheiul este tratat cu o seriozitate aproape religioasă, era inevitabil să existe și un templu. Instituția a fost înființată în 1943, iar din 1993 ocupă o fostă bancă din 1885, una dintre puținele clădiri ale zonei care au supraviețuit marelui incendiu din 1904.

Înăuntru se află trofee, echipamente și tot ce poate face să tresalte inima unui iubitor de hochei, inclusiv Stanley Cup. Noi am avut doar vreme pentru o incursiune scurtă, suficientă cât să înțelegem încă o dată că, pentru canadieni, hocheiul nu este chiar un simplu sport.

Următoarea oprire a fost în Distillery District, un loc care pare construit special pentru turiști, dar care, de data aceasta, chiar are un trecut autentic. Cărămida roșie, coșurile, depozitele și clădirile industriale nu sunt decoruri montate pentru restaurante și magazine. Aici a funcționat Gooderham & Worts, una dintre marile distilerii ale secolului al XIX-lea.

Povestea a început în 1832 cu o moară, iar cinci ani mai târziu surplusul de cereale și-a găsit o întrebuințare mult mai veselă într-un alambic. Afacerea a crescut spectaculos, iar Gooderham & Worts a ajuns cea mai mare distilerie din Canada secolului al XIX-lea. Complexul s-a umplut de magazii, malțării, ateliere și clădiri de producție, dintre care multe au supraviețuit până astăzi.

Producția de whisky s-a încheiat definitiv în 1990. În loc să fie demolat, vechiul complex industrial a fost restaurat și redeschis în 2003 sub forma unui cartier pietonal cu restaurante, cafenele, galerii, magazine și tot soiul de instalații numai bune de fotografiat. Cele peste 40 de clădiri istorice formează astăzi unul dintre cele mai bine păstrate ansambluri de arhitectură industrială victoriană din America de Nord.

Rezultatul este simpatic, foarte îngrijit și, inevitabil, puțin prea conștient de cât este de fotogenic. Inimi, stegulețe, flori, terase, șotroane pictat pe caldarâm și câte un colț pregătit parcă dinainte pentru fotografia de Instagram. Vechile fabrici produc acum mai ales atmosferă.

Ultima oprire a turului a fost la CN Tower. La picioarele lui se află însă câteva locomotive vechi, expuse în jurul fostului depou John Street Roundhouse, astăzi Toronto Railway Museum. Alăturarea nu este întâmplătoare. Înainte ca zona să fie ocupată de turnuri, stadioane și atracții turistice, aici se întindea unul dintre marile noduri feroviare ale orașului.

Calea ferată a avut un rol esențial în formarea Canadei. Într-o țară întinsă de la Atlantic la Pacific, trenurile au făcut posibilă legătura permanentă dintre provincii aflate la mii de kilometri distanță. Nu degeaba construirea unei căi ferate până la Pacific fusese una dintre condițiile intrării provinciei British Columbia în Confederație.

Din dezvoltarea acestei uriașe rețele feroviare s-a născut, în 1919, și Canadian National Railways, compania feroviară de stat a Canadei. CN avea aici, în centrul Toronto-ului, o parte importantă a infrastructurii sale. Când orașul a început să crească vertiginos și noii zgârie-nori au început să afecteze transmisiile radio și de televiziune, compania a decis să construiască un turn de comunicații care să se ridice deasupra lor.

Deși numele o recomanda drept companie feroviară, Canadian National avea și o importantă divizie de telecomunicații, dezvoltată din vechile rețele de telegraf construite de-a lungul căilor ferate. Așa se explică de ce tocmai o companie de trenuri a ajuns să ridice un turn pentru comunicații radio și televiziune.

Așa a apărut, între 1973 și 1976, CN Tower. Numele nu este vreo formulă tehnică, ci vine pur și simplu de la Canadian National, compania care l-a construit. Cu cei 553 de metri ai săi, turnul a devenit cea mai înaltă structură autoportantă din lume și și-a păstrat recordul timp de peste trei decenii.

Așadar, locomotivele vechi de la baza turnului și CN Tower spun, de fapt, aceeași poveste. Jos a rămas lumea căilor ferate care au ajutat la legarea Canadei, iar deasupra ei se ridică turnul construit de una dintre companiile născute din această istorie. Între timp, calea ferată a dispărut aproape cu totul din peisajul centrului, dar inițialele CN au rămas cocoțate la 553 de metri deasupra orașului.

Acestea fiind spuse, s-a încheiat și circuitul nostru prin Canada. De la CN Tower ne-am dus direct la aeroport și de acolo a început lungul drum spre casă, prin Paris. Air France ne-a făcut cadou 45 de minute întârziere la Toronto și încă vreo oră și jumătate la Paris, unde, după ce ne îmbarcaserăm, cineva a descoperit că bagajele fuseseră încărcate aiurea. Așa că le-au dat jos și le-au încărcat din nou.

Am ajuns la București suficient de târziu încât să nu mai aibă rost să trec pe acasă și m-am dus direct la gară. Trenul meu spre Arad trebuia să plece la 18:20. Numai că, exact când se apropia ora plecării, tabela a început să se răzgândească. Zece minute întârziere. Apoi douăzeci. Apoi tot mai mult. În cele din urmă am plecat cu 70 de minute întârziere.

CFR a recuperat eroic 32 dintre ele pe drum, dar tot am ajuns la Arad abia pe la sase dimineața. Peste unsprezece ore în tren de la București la Arad. Aproape că te întrebai dacă nu cumva, pe timpul nopții, mutaseră Munții Stâncoși între Deva și Simeria.

După această aventură am dormit două zile și două nopți.