Ottawa
Jurnal canadian - capitolul 11

Drumul de la Québec la Ottawa a luat o bună parte din zi. Am trecut din nou prin Montréal, dar de data aceasta l-am salutat doar din fuga autocarului. Timpul rezervat capitalei Canadei avea să fie, așadar, destul de scurt.

Numele Ottawa are o istorie mai veche decât orașul. A fost preluat de la râul Ottawa și vine de la Odawa, un popor anishinaabe din regiunea Marilor Lacuri. Numele lor este legat de verbul adaawe, „a face comerț”, ceea ce se potrivește cu rolul important pe care îl aveau în vechile rețele comerciale ale regiunii. Francezii au ajuns să numească marea cale de apă Rivière des Outaouais, după oamenii pe care îi întâlneau pe această rută, iar numele râului avea să fie preluat în cele din urmă și de oraș.

Prima parte a vizitei am petrecut-o împreună cu Jessie, ghida locală, o americancă din Colorado căsătorită de curând cu un canadian. Cu ea am pornit să descoperim Ottawa, înainte ca fiecare să rămână de capul lui pentru restul zilei.

Turul cu Jessie a început în zona ByWard Market, una dintre cele mai vechi părți ale orașului. Piața există încă din 1826 și își datorează numele locotenent-colonelului John By, omul însărcinat cu construirea canalului Rideau. În jurul uriașului șantier se dezvoltase Bytown, așezarea din care avea să se nască Ottawa, iar piața trebuia să aprovizioneze populația în creștere.

Astăzi ByWard Market este un amestec de piață propriu-zisă, magazine, restaurante și terase și unul dintre locurile turistice foarte frecventate ale centrului. Jessie ne-a recomandat să revenim aici în timpul liber, dacă vrem să aprofundăm problema. Eu am decis că văzusem suficient. Nu sunt om de shopping, iar restaurantele nu mi s-au părut niciodată cea mai bună metodă de a-mi consuma puținele ore pe care le aveam la dispoziție într-un oraș nou.

După încă o traversare de stradă am ajuns pe Parliament Hill, centrul politic al Canadei. Numai că piesa principală a ansamblului, Centre Block, era aproape imposibil de admirat. Clădirea se afla în plin proces de restaurare, ascunsă în bună parte sub schele, macarale și prelate. Parlamentul Canadei era, pe scurt, bandajat.

Ansamblul este construit în stil neogotic, alegere destul de neobișnuită pentru clădiri administrative nord-americane, dar foarte potrivită pentru legătura pe care Canada secolului al XIX-lea voia s-o păstreze cu tradiția britanică. Clădirile originale au fost ridicate după ce Ottawa a fost aleasă capitală, dar Centre Block a ars aproape complet în 1916. Clădirea pe care o vedem astăzi a fost construită după incendiu, iar turnul din mijloc, Peace Tower, a fost terminat în anii 1920.

Din fericire, nu tot dealul era împachetat. East Block și West Block lăsau încă să se vadă aspectul ansamblului. Cele trei clădiri monumentale nu au fost însă construite pentru trei instituții diferite. Centre Block era destinat în principal Parlamentului, în timp ce cele două corpuri laterale ofereau spațiu pentru birourile prim-ministrului, miniștrilor și administrației. Pe măsură ce statul federal s-a dezvoltat, aparatul său administrativ a depășit cu mult limitele Parliament Hill și s-a răspândit prin centrul Ottawei. Impresia mea de oraș al birocraților începea să capete o explicație.

în fața clădirilor se află Centennial Flame, o fântână în mijlocul căreia arde permanent o flacără alimentată cu gaz. A fost aprinsă în noaptea de 31 decembrie 1966 spre 1 ianuarie 1967, pentru a marca începutul anului în care Canada sărbătorea o sută de ani de la Confederație. În jurul flăcării sunt reprezentate cele 10 provincii și 3 teritorii ale Canadei, fiecare prin propriul scut și prin anul intrării în Confederație. Monumentul spune astfel, foarte condensat, povestea extinderii Canadei de la cele patru provincii fondatoare din 1867 la federația de astăzi. Nunavut, apărut abia în 1999, a fost adăugat ulterior.

Ottawa nu părea deloc candidatul evident pentru rolul de capitală. La mijlocul secolului al XIX-lea era încă un oraș relativ mic, crescut din Bytown, așezarea apărută în jurul șantierului canalului Rideau și al comerțului cu lemn. În schimb, Toronto, Montréal și Québec erau orașe mult mai importante.

Problema era că tocmai importanța lor le făcea greu de ales. Provincia Canada, creată în 1841, unea Canada West, în mare parte anglofonă, cu Canada East, în mare parte francofonă. Capitala s-a mutat în primii ani între Kingston, Montréal, Toronto și Québec, iar alegerea unuia dintre marile orașe risca mereu să nemulțumească cealaltă parte.

În 1857, disputa a ajuns până la regina Victoria, căreia i s-a cerut să aleagă o capitală permanentă. Alegerea a fost Ottawa. Poziția orașului oferea câteva avantaje. Se afla aproape de granița dintre cele două părți ale provinciei și nu era identificat atât de puternic nici cu tabăra anglofonă, nici cu cea francofonă. În plus, era situat mai departe de frontiera cu Statele Unite decât Toronto sau Kingston, un argument deloc neglijabil la numai câteva decenii după războiul anglo-american din 1812.

Alegerea capitalei a schimbat soarta micului oraș de pe râul Ottawa. Au început lucrările la clădirile Parlamentului, administrația s-a dezvoltat în jurul lor, iar după formarea Confederației canadiene în 1867, Ottawa a rămas capitala noului Dominion al Canadei.

Într-un fel, ordinea lucrurilor a fost inversă față de ceea ce te-ai putea aștepta. Ottawa nu a devenit capitală pentru că era unul dintre cele mai importante orașe ale țării. A devenit unul dintre orașele importante ale țării pentru că fusese ales capitală.

Canada este astăzi un stat independent, dar desprinderea de Marea Britanie nu a semănat deloc cu divorțul spectaculos al vecinilor americani. N-a existat o revoluție canadiană și nici un moment în care cordonul ombilical să fi fost tăiat dintr-o singură lovitură. Independența s-a construit treptat, printr-un lung șir de transferuri de putere, iar legătura simbolică cu fosta metropolă n-a dispărut nici astăzi.

Povestea începe încă din timpul Revoluției Americane. După victoria coloniilor răsculate, zeci de mii de loialiști care rămăseseră fideli Coroanei britanice au părăsit noile State Unite. Mulți s-au refugiat în teritoriile britanice din nord, mai ales în ceea ce aveau să devină Ontario, New Brunswick și Nova Scotia. Ei au contribuit astfel la formarea unei Americi de Nord britanice tocmai în momentul în care cea din sud se desprindea de imperiu.

Canada s-a constituit ca federație în 1867, dar a rămas parte a Imperiului Britanic, iar independența ei s-a construit treptat. Un pas decisiv a venit în 1931. Printr-o lege cunoscută drept Statutul de Westminster, Parlamentul britanic a acordat Canadei autonomie legislativă, ceea ce însemna că Londra nu-i mai putea modifica sau anula legile. Ultimele legături constituționale importante cu Parlamentul britanic au dispărut în 1982, când Canada a preluat și controlul asupra modificării propriei Constituții.

Cordonul ombilical a fost așadar tăiat din punct de vedere politic și juridic, dar nu cu totul simbolic. Canada a păstrat monarhia. Șeful statului este și astăzi regele Charles al III-lea, nu în calitate de rege britanic care conduce Canada, ci ca rege al Canadei, o coroană juridic distinctă, deși purtată de aceeași persoană. În Canada este reprezentat de guvernatorul general.

Legătura aceasta cu Marea Britanie mi-a devenit foarte vizibilă în fața National War Memorial, aflat în apropierea Parlamentului și a pieței centrale. Monumentul a fost inaugurat în 1939 pentru a-i comemora pe canadienii care luptaseră în Primul Război Mondial, dar ulterior semnificația lui a fost extinsă.

Pe monument apar astăzi conflictele importante în care au luptat canadienii. Cel mai vechi este Războiul Burilor din Africa de Sud, din 1899–1902, primul război de peste hotare la care au participat trupe canadiene. Au urmat cele două războaie mondiale și Războiul din Coreea. Din 2014, monumentul îi comemorează în mod oficial pe canadienii care au servit în toate conflictele armate ale țării.

Succesiunea aceasta spune și ea ceva despre relația Canadei cu Marea Britanie. În Războiul Burilor, canadienii au plecat să lupte de partea Imperiului Britanic într-un conflict care nu privea direct Canada. În 1914, când Marea Britanie a declarat război Germaniei, Canada a intrat automat în Primul Război Mondial, deși guvernul canadian putea decide amploarea participării sale. În 1939 situația era deja alta. Marea Britanie a declarat război Germaniei la 3 septembrie, iar Canada a luat propria decizie și a declarat război separat, la 10 septembrie. Șapte zile care spun destul de bine cât de mult se schimbase între timp relația dintre cele două țări.

Chiar în fața National War Memorial se află Mormântul Soldatului Necunoscut. A fost amenajat în anul 2000, când rămășițele unui soldat canadian neidentificat, căzut în Primul Război Mondial și îngropat într-un cimitir din apropiere de Vimy, în Franța, au fost aduse la Ottawa și reînhumate aici. Soldatul fusese unul dintre miile de canadieni morți pe front ale căror trupuri nu au putut fi identificate. Piatra funerară care îi marcase mormântul din Franța, pe care a fost sculptate o cruce și o frunză de arțar, a fost adusă și ea în Canada și se păstrează la Canadian War Museum, în Memorial Hall. Este singurul obiect expus într-o încăpere construită special în jurul ei.

Frunza de arțar este mult mai veche ca simbol canadian decât drapelul pe care îl vedem astăzi. Francezii canadieni o foloseau ca simbol încă din secolul al XVIII-lea, iar din secolul al XIX-lea a început să apară pe uniforme și însemne canadiene. În timpul Primului Război Mondial era deja suficient de bine asociată cu Canada încât să fie sculptată pe pietrele funerare ale militarilor canadieni îngropați peste ocean. De aceea apare și pe piatra Soldatului Necunoscut, cu aproape jumătate de secol înainte ca frunza să ajungă în centrul drapelului național.

Multă vreme Canada nici măcar nu a avut un drapel național propriu în sensul actual. Union Jack era drapelul imperial, iar pe uscat și pe mare canadienii au folosit diferite variante ale Canadian Red Ensign, un steag roșu care păstra Union Jack în colț și purta stema Canadei. Pe măsură ce țara devenea tot mai independentă, a crescut însă și dorința unui simbol care să nu mai arate ca o extensie a Marii Britanii.

Disputa a devenit serioasă în anii 1960. Alegerea unui nou steag a provocat ceea ce canadienii numesc Great Flag Debate. Pentru unii, renunțarea la însemnele britanice însemna abandonarea unei părți din istoria țării. Pentru alții, tocmai un drapel distinct era necesar unei Canade care devenise între timp stat independent și în care populația francofonă nu se identifica deloc cu Union Jack. Multe dintre proiectele propuse aveau însă un element comun, frunza de arțar.

Forma finală, cu două benzi roșii și o singură frunză stilizată cu 11 colțuri pe fond alb, a fost aprobată în 1964. Regina Elisabeta a II-a a proclamat oficial noul drapel în ianuarie 1965, iar la 15 februarie 1965 acesta a fost ridicat pentru prima dată pe Parliament Hill.

Următoarea oprire a fost la Canadian War Museum. Muzeul propriu-zis nu l-am vizitat, dar Jessie ne-a povestit despre clădire și despre omul care a proiectat-o. Am intrat doar pentru a vedea piatra funerară a Soldatului Necunoscut.

Clădirea este joasă, masivă, cu planuri înclinate și mult beton aparent și seamănă mai degrabă cu un buncăr pe jumătate îngropat decât cu un muzeu. Arhitectul ei, Raymond Moriyama, era canadian de origine japoneză și avea doisprezece ani când, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, familia sa a fost evacuată de pe coasta Pacificului și internată, împreună cu mii de alți canadieni de origine japoneză. Tatăl lui a fost separat de familie și trimis într-un lagăr de muncă, iar proprietățile familiei au fost confiscate.

Peste șase decenii, copilul internat de propriul stat avea să proiecteze tocmai muzeul național dedicat războaielor Canadei. Moriyama a gândit însă clădirea nu ca pe un monument triumfal, ci în jurul ideii de regenerare după distrugere. Volumele par să iasă din pământ, iar acoperișul verde este plantat cu vegetație și maci, simbolul celor căzuți în război.

Macul roșu are în Canada o semnificație aparte. Ea este legată de poemul In Flanders Fields, scris în 1915 de medicul militar canadian John McCrae după moartea unui camarad în Belgia. Imaginea macilor crescuți pe câmpurile răscolite de război avea să transforme floarea într-unul dintre principalele simboluri ale comemorării morților din războaie.

Până și clădirea transmite un mesaj. Pe unul dintre volumele sale sunt perforate în cod Morse cuvintele Lest we forget / N’oublions jamais. Iar în Memorial Hall, unde se află piatra Soldatului Necunoscut, o fereastră este orientată astfel încât în fiecare an, pe 11 noiembrie, la ora 11, lumina soarelui să cadă pe piatră.

De la războaiele Canadei am trecut la o instituție ceva mai pașnică. Următoarea oprire a fost la Rideau Hall, reședința oficială a guvernatorului general al Canadei, cel care îl reprezintă pe rege în exercitarea atribuțiilor sale de șef al statului.

Clădirea nu mi s-a părut cine știe ce palat. Reședința a pornit în 1838 ca locuință particulară și a fost cumpărată de stat în 1868, după formarea Confederației, pentru a deveni reședința guvernatorului general. De atunci a fost extinsă în mai multe rânduri, ceea ce explică probabil de ce nu are monumentalitatea compactă a unui palat construit dintr-o singură bucată.

Mult mai interesant mi s-a părut parcul din jur. Aici există o tradiție neobișnuită. De mai bine de un secol, personalitățile aflate în vizită oficială sunt invitate să planteze câte un copac. Prin parc au rămas astfel arbori plantați de regi și regine, șefi de stat și alte personaje importante, fiecare cu o mică placă la rădăcină.

Am găsit, printre altele, un arțar plantat de Dwight Eisenhower în 1953 și un stejar roșu plantat de John F. Kennedy în 1961. România are și ea reprezentantul ei în această ciudată colecție vegetală. Emil Constantinescu a plantat aici un arțar de zahăr la 26 mai 1998, singurul copac românesc în imensitatea aceea de parc.

Mi-a plăcut însă mai ales să mă uit la copaci și la anii înscriși pe plăcuțe. Unii dintre cei plantați cu multe decenii în urmă sunt astăzi arbori mari. Eisenhower și Kennedy au trecut de mult în cărțile de istorie, iar copacii lor continuă să crească liniștiți la Rideau Hall. E un mod foarte concret de a vedea cum trece timpul.

Într-un oraș plin de monumente, memoriale și instituții federale, ideea unei colecții de copaci plantați de musafirii Canadei mi s-a părut foarte simpatică.

După despărțirea de Jessie am rămas cu câteva ore la dispoziție și cu ambiții ceva mai mari decât timpul disponibil. Hotelul era foarte aproape de Canalul Rideau, așa că cea mai mare parte a timpului am petrecut-o plimbându-mă de-a lungul apei.

Planul fusese ceva mai ambițios. Aș fi vrut să vizitez National Gallery of Canada, ușor de recunoscut după păianjenul uriaș al din față. Sculptura se numește Maman și este opera artistei franco-americane Louise Bourgeois. Are peste nouă metri înălțime și, în ciuda aspectului destul de amenințător, este un omagiu adus mamei artistei. Bourgeois își compara mama cu un păianjen pentru că fusese țesătoare și restauratoare de tapiserii, dar și pentru răbdarea, inteligența și caracterul ei protector. Sub abdomenul păianjenului se află chiar un sac cu ouă din marmură.

Pe mine mă tenta însă ce se afla înăuntru, mai ales colecția Group of Seven, singurele opere canadiene pe care chiar eram curioasă să le văd. Numai că muzeul se închisese la ora 17, nu la 21 cum îmi spusese Google, iar când am ajuns eu era mult prea târziu.

Mi-au rămas așadar păianjenul, muzeul văzut pe dinafară și Canalul Rideau. Cu acesta din urmă am avut însă timp să mă împrietenesc.

Ceea ce în centrul Ottawei pare doar un braț liniștit de apă este de fapt capătul unui sistem navigabil lung de 202 kilometri, care leagă Ottawa de Kingston, pe malul lacului Ontario. Nici măcar nu este un canal săpat de la un capăt la celălalt. Constructorii au folosit râurile Rideau și Cataraqui și o serie de lacuri, pe care le-au legat prin porțiuni artificiale, baraje și ecluze.

Motivul construirii lui a fost unul militar. În războiul din 1812, tânăra republică americană a intrat în conflict cu Marea Britanie și a încercat în repetate rânduri să invadeze teritoriile britanice din nord, viitoarea Canada. Americanii nu au reușit să le cucerească, iar războiul s-a încheiat în 1814 fără schimbări importante ale granițelor. Britanicilor le rămăsese însă o problemă. Principala rută de aprovizionare dintre Montréal și Marile Lacuri urma fluviul Saint Lawrence, prea aproape de granița americană pentru a fi sigură în cazul unui nou război.

Soluția a fost Canalul Rideau, construit între 1826 și 1832. Britanicii au creat o rută alternativă spre Marile Lacuri, care pornea de la Montréal pe râul Ottawa și continua apoi, prin noul sistem Rideau, până la Kingston. În loc să transporte oameni și provizii pe fluviul Saint Lawrence, expus atacurilor americane de la graniță, îi puteau trimite prin interiorul teritoriului britanic. Războiul pentru care fusese pregătit nu a mai venit, iar canalul a căpătat treptat alte întrebuințări. A rămas însă navigabil până astăzi, în mare parte pe traseul original și cu numeroase structuri din secolul al XIX-lea încă păstrate. Din 2007 face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO.

Iarna, o porțiune a canalului din Ottawa își schimbă din nou rostul și devine Rideau Canal Skateway. Traseul amenajat pentru patinaj ajunge la 7,8 kilometri și este prezentat de autoritățile capitalei drept cel mai mare patinoar din lume. Tradiția a început în iarna 1970–1971, când o porțiune a canalului a fost curățată de zăpadă pentru patinatori. De atunci a devenit una dintre imaginile emblematice ale iernii din Ottawa.

Pe malul canalului am ajuns din nou în apropierea Parlamentului și a Château Laurier, iar aici am dat peste partea lui cea mai spectaculoasă. Opt ecluze se succed ca o scară între canal și râul Ottawa, compensând diferența de nivel dintre cele două ape.

Ecluzele de la Ottawa sunt chiar punctul de început al Canalului Rideau și fac parte din construcția originală, terminată în 1832. Principiul este simplu. O ambarcațiune intră într-un bazin închis între două porți, după care nivelul apei din bazin este ridicat sau coborât până ajunge la nivelul următor. Porțile se deschid, barca trece în bazinul următor și operațiunea se repetă. La Ottawa sunt necesare opt asemenea trepte pentru a ajunge de la nivelul râului la cel al canalului.

Partea care mi s-a părut și mai interesantă este că sistemul nu a fost transformat într-o instalație modernă ascunsă sub betoane și motoare. Ecluzele istorice sunt încă operate în mare măsură manual, cu mecanisme care deschid porțile și controlează apa aproape după același principiu ca în secolul al XIX-lea. Canalul nu este, așadar, doar un monument istoric pe lângă care te plimbi. Funcționează încă.

În apropiere se află și statuia locotenent-colonelului John By, inginerul militar britanic însărcinat în 1826 cu construirea canalului. El a coordonat uriașul șantier timp de șase ani, iar așezarea apărută în jurul lucrărilor a primit numele Bytown. Abia în 1855 avea să devină Ottawa. Numele lui By a rămas însă împrăștiat prin oraș, de la ByWard Market până la statuia de lângă ecluze.

Soarta lui a fost ceva mai puțin triumfală decât ar sugera monumentul. Canalul a costat mult peste estimările inițiale, iar By a fost rechemat în Marea Britanie în 1832 pentru a da explicații. Nu a fost acuzat de fraudă și avea să fie ulterior disculpat, dar cariera lui militară s-a încheiat practic acolo. Omul care construise canalul în jurul căruia crescuse viitoarea capitală a Canadei s-a întors în Anglia și n-a mai primit o funcție importantă.

În apa canalului se reflectă și Château Laurier, încă unul dintre acele castele-hotel ale căilor ferate pe care le întâlnisem prin Canada. După Banff Springs și Château Frontenac, formula începea să-mi fie deja familiară. Turnuri, acoperișuri abrupte, aer de castel european și, în spatele decorului, o companie feroviară.

Château Laurier a fost construit de Grand Trunk Railway și deschis în 1912, chiar lângă gara de atunci a orașului. Amplasarea nu era întâmplătoare. În epoca de aur a căilor ferate canadiene, marile hoteluri trebuiau să transforme călătoria cu trenul într-o experiență și, în același timp, să ofere cazare luxoasă exact acolo unde coborau pasagerii.

Hotelul poartă numele lui Wilfrid Laurier, primul prim-ministru francofon al Canadei, care sprijinise proiectul. Dar inaugurarea lui este legată de una dintre poveștile cele mai neașteptate ale locului. Charles Melville Hays, președintele Grand Trunk Railway și omul care împinsese proiectul înainte, se întorcea din Europa pentru deschiderea hotelului când s-a îmbarcat pe Titanic. A murit în naufragiul din aprilie 1912, iar inaugurarea Château Laurier a fost amânată până în iunie.

Așezat între canal, ecluze și Parliament Hill, hotelul pare astăzi aproape inevitabil în peisaj. Se reflectă în apă, apare în fotografiile ecluzelor și completează decorul neogotic al Parlamentului atât de bine încât ai putea crede că toate au fost gândite împreună. În realitate, Château Laurier a venit câteva decenii mai târziu și datorită trenului, nu politicii.

Hotelul a rămas, gara nu. Și-a pierdut funcția în 1966 și, cum altfel la Ottawa, a sfârșit prin a deveni clădire guvernamentală.

Din plimbările mele prin centrul Ottawei aș fi putut rămâne cu impresia unui oraș neogotic, solemn și surprinzător de britanic, așezat în jurul Parlamentului și al unui canal vechi de aproape două secole. Apa, ecluzele, Château Laurier și clădirile de piatră îi dau centrului o înfățișare care nu seamănă prea mult cu imaginea obișnuită a unui oraș nord-american.

De la fereastra camerei mele de hotel, Ottawa arăta însă altfel. Dincolo de câteva clădiri mai vechi se ridicau blocuri, turnuri de birouri și siluetele destul de cuminți ale unui oraș canadian modern. Dimineața, soarele răsărea printre ele și lumina pentru câteva minute fațadele.

Probabil că adevărata Ottawa este undeva între cele două imagini. Eu n-am avut timp decât pentru câteva ore din fiecare. În dimineața următoare am plecat mai departe.