Haifa
Jurnal din Israel - capitolul 1

Prima impresie despre Israel nu a venit în Israel, ci în sala de îmbarcare de la Otopeni, unde bărbați înarmați păzeau intrarea și atmosfera era tensionată ca înainte de furtună. La un moment dat, o femeie din securitatea israeliană a țipat la noi ca din gură de șarpe și ne-a evacuat pe toți din sală. Abia după verificări și re-verificări am putut urca în avion.

Israel înseamnă „cel care se luptă cu Dumnezeu” – numele pe care l-a primit Iacov după ce s-a luptat toată noaptea cu îngerul. O țară care poartă lupta în însăși numele ei, înconjurată de vecini ostili, marcată de decenii de războaie și atentate, nu poate fi decât vigilentă până la paranoia. Mi-am zis în sinea mea că va trebui să stau pe-acolo cu ochii în patru, dar după două zile m-am relaxat.

La Haifa ne-a întâmpinat Gheorghe, ghidul nostru – un evreu plecat din Timișoara când avea șaisprezece ani, care a trăit într-un kibbutz, s-a făcut aviator, iar acum, la pensie, ghida grupuri de români prin Țara Sfântă. Vorbea perfect românește și l-am îndrăgit pe loc. Mama avea să-i spună la final: „Un evreu ne-a creștinat și un altul ne-a condus într-un pelerinaj care ne-a amintit că suntem creștini.”

Nu-mi mai aduc aminte mare lucru din Haifa, pesemne eram încă tensionată după episodul de la Otopeni. Dar am reținut totuși că e al treilea oraș ca mărime din Israel, construit în terase pe versanții Muntelui Carmel, cu portul întins jos, la malul Mării Mediterane. Un oraș industrial, cu macarale și containere, dar surprinzător de verde când te uiți de sus. Și un oraș unde evrei, arabi musulmani și creștini convieșuiesc relativ pașnic – mai mult decât în orice alt oraș israelian.

N-am stat mult în Haifa. Am oprit doar în două locuri – Stella Maris, mănăstirea carmelitană de pe vârful Muntelui Carmel, și grădinile Bahai. Destinația primei zile petrecute în Israel era de fapt Tiberiada, dar Gheorghe a vrut să ne arate ceva din Haifa înainte să coborâm spre Galileea.

Stella Maris înseamnă „Steaua Mării” – unul dintre titlurile Fecioarei Maria, cel pe care îl rostesc marinarii când se roagă pentru protecție pe mare. Mănăstirea carmelitană de aici poartă numele ăsta de secole, ridicată pe locul unde se crede că profetul Ilie a trăit într-o peșteră și de unde s-a ridicat împotriva profeților lui Baal.

Ordinul carmelit s-a născut aici, pe Muntele Carmel, în jurul anului 1200, când cruciați și pelerini au întemeiat o comunitate de eremiți pe versanții muntelui. Se inspirau din viața profetului Ilie – omul care a trăit în peșteri, a postit în pustie, a stat în prezența lui Dumnezeu pe muntele Horeb și s-a ridicat la cer într-un car de foc. Carmeliții se consideră urmașii spirituali ai lui Ilie, purtători ai aceleiași căutări mistice, ai aceleiași dorințe de solitudine și apropiere de Dumnezeu.

De-a lungul veacurilor, ordinul a dat Bisericii Catolice sfinți remarcabili – Sfânta Tereza de Avila, care a reformat ordinul în secolul XVI și a lăsat în urmă scrieri mistice de o profunzime uimitoare, Sfântul Ioan al Crucii, poet și mistic, sau Sfânta Tereza de Lisieux, „mica floare” care a murit tânără dar a transformat spiritualitatea prin simplitatea ei radicală. Toți au trăit în sărăcie, rugăciune și contemplație, urmând calea deschisă de acei eremiți medievali de pe Muntele Carmel.

Mănăstirea de astăzi, construită și reconstruită de-a lungul timpului, păzește încă peștera profetului Ilie. Coborâm pe scări înguste și ajungem într-un spațiu mic, de piatră, unde arde mereu o candelă. Locul e simplu, aproape sever, dar are ceva din tăcerea aceea pe care o caută carmeliții – tăcerea în care se aude vocea lui Dumnezeu.

După Stella Maris, Gheorghe ne-a dus să vedem grădinile Bahai. Le-am privit de sus, de la poarta neagră de fier forjat cu acvile deasupra, de unde se deschide vederea spre mare. Sub noi coborau în terase perfecte, geometrice, simetrice ca un desen de arhitect care și-a pus toată priceperea în slujba unui ideal de frumusețe absolută. Nouăsprezece teraseverzi, cu flori violete, cu copaci perfect aliniați, cu alei de piatră albă, coborând de pe Muntele Carmel spre oraș și apoi spre mare. În centru, templul cu cupolă aurită – mausoleul Báb, fondatorul religiei bahaiste.

E sediul mondial al bahaismului, o religie tânără, fondată în Persia în secolul XIX de Bahá’u’lláh. O religie care promovează unitatea tuturor religiilor, egalitatea între bărbați și femei, educația universală, pacea mondială – idealuri care sunau radical în Persia secolului XIX și care sună încă radical astăzi în multe părți ale lumii. Persecutați în Iran, bahaii și-au mutat centrul aici, la Haifa, unde au construit aceste grădini ca pe un simbol al perfecțiunii și armoniei pe care le caută în lume.

Bahaismul a fost la mare modă în Europa interbelică, când oamenii căutau alternative la religiile tradiționale compromise de Primul Război Mondial. Chiar și la noi, în România, intelectuali și aristocrați au cochetat cu ideile bahaiste. Regina Maria, femeia care a condus România prin Marele Război și care a luptat pentru unirea țării la Versailles, a fost fascinată de bahaism în anii ’20 și ’30. A corespondat cu liderii bahai, a citit scrierile lui Bahá’u’lláh. Dacă nu mă înșel a amenajat la Balcic grădini cu simboluri bahaiste – templul cu nouă colțuri, floarea de lotus. Nu s-a convertit niciodată oficial, dar simpatiza public cu ideile religiei și a scris despre ele cu entuziasm.

Mi-ar fi plăcut să cobor și să mă plimb în voie pe acele terase, să umblu pe aleile de piatră, să văd de aproape florile și templul cu cupola aurită. Dar nu a fost să fie. Am rămas sus, la poartă, privind de departe perfecțiunea aceea geometrică. Poate e mai bine așa – unele lucruri frumoase rămân mai frumoase când le privești de la distanță, ca pe o promisiune a unei lumi perfecte care n-a ajuns încă să se împlinească.