La așezământul românesc din Ierihon

Ierihonul este unul dintre cele mai vechi orașe locuite ale lumii, o oază joasă și fierbinte, așezată sub nivelul mării, între Valea Iordanului și pustiul Iudeii. În Biblie apare încă din vremea lui Iosua, cu zidurile prăbușite la sunetul trâmbițelor, iar în Noul Testament rămâne legat de Zaheu, vameșul urcat în sicomor ca să-L vadă pe Iisus.

Am încercat și eu să pozez celebrul Dud al lui Zaheu, dar n-a ieșit mare lucru. Ori nu mă pricep eu, ori personalitatea arborilor e greu de prins în fotografii.

Noi n-am văzut mare lucru din Ierihonul biblic. Am poposit doar la așezământul românesc ridicat aici pentru pelerinii veniți din țară.

Pentru mine, așezământul acesta a fost o surpriză foarte plăcută. Știam vag de existența lui și auzisem cândva despre disputele iscate între Patriarhia Română și Patriarhia Ierusalimului din pricina complexului construit aici pentru pelerinii români. Privit din afară, scandalul părea aproape comic. Românii ridicaseră în pustia Ierihonului un așezământ atât de mare și bine dotat încât gazdele din Patriarhia Ierusalimului au început să privească locul mai degrabă ca pe un hotel decât ca pe un modest refugiu pentru pelerini. Nu știa oare Patriarhul Ierusalimului cât de mofturoși sunt românii?

În Țara Sfântă, fiecare patriarhie ortodoxă încearcă să-și păstreze influența și vizibilitatea. Grecii, rușii, armenii, copții, sirienii, etiopienii, toți au mănăstiri, biserici, case de pelerini și proprietăți care spun același lucru: și noi suntem aici. Până la urmă și românii au vrut același lucru.

Părerea generală era că tot banul, ochiul dracului, pornise gâlceava dintre Preafericiți. Au urmat scoaterea lui kir Daniel, Patriarhul României, de pe lista pomenirilor, caterisiri, delegații de împăciuire și câțiva ani de negocieri. Până la urmă Preafericiții s-au împăcat, cum le șade bine unor oameni înțelepți.

Așezământul a fost construit destul de greu, după cum ne povestea părintele de acolo. Totul trebuia adus și ridicat într-un peisaj care arată mai degrabă a margine de lume decât a stațiune pentru turiști religioși. Și totuși, printre palmieri și piatra gălbuie a Ierihonului, a apărut o mică insulă românească.

Nu am fost cazați aici, așa că nu pot judeca dacă locul seamănă mai mult cu un hotel sau cu un așezământ de pelerini. Dar am înțeles foarte bine de ce românii care ajung după zile întregi de drum prin Israel și Palestina se bucură să audă limba lor, să mănânce o ciorbă familiară și să fie întâmpinați de măicuțe venite de acasă. Pelerinajele moderne nu mai seamănă de mult cu cele medievale. Autocarele cu aer condiționat și hotelurile au luat locul drumurilor străbătute pe jos. Infrastructura religioasă a fost nevoită să se adapteze și ea.

Poate tocmai asta i-a deranjat pe unii: faptul că românii nu au mai venit aici doar ca oaspeți trecători, ci au încercat să-și facă un loc printre toate celelalte patriarhii și așezăminte ale Țării Sfinte.