Vizita la Shah Cheragh din Shiraz a fost o altă premieră și în același timp o dorință împlinită. Data trecută nu am avut-o în programul oficial și încercarea mea de-a o vizita pe cont propriu a eșuat lamentabil pentru că nu am avut răbdare să aștept apariția unui ghid însoțitor fără de care nu mă primeau înăuntru. Și de data aceasta am intrat cam greu, după ceva negocieri duse de Ehsan și după ce am fost puricați puțin la poartă. Nu ne-au primit cu aparate foto, doar cu telefoane iar fetele au fost înfofolite bine în chadoare. Oricum, în altarul propriu-zis nu am avut voie să intrăm defel ci doar în curțile interioare. Aș putea spune așadar că a fost doar o semi-vizită.
Shah Cheragh, care în traducere ar însemna ”regele luminii”, a fost la începuturile lui un mausoleu. În ziua de azi este un mare complex religios amplasat în mijlocul orașului Shiraz, cu moschei, madrase și alte soiuri de așezăminte religioase ce înconjoară mausoleul propriu-zis. Clădirea cea mai importantă e cea încoronată cu o mare cupolă împodobită cu faianță albastră, ridicată peste mormântul lui Ahmed bin Musa, fratele celui de-al optulea imam șiit, Ali ibn Musa al-Rida (sau Reza). În Iran este al treilea cel mai important altar șiit și loc de pelerinaj, după mormântul imamului Reza din Mashhad și după mormântul surorii lor, Fatima Masumeh, din Qom. Din ce-am văzut eu prin fotografii interiorul e asemeni tuturor altarelor șiite, cu pereții tapetați cu bucăți de oglindă, sticlă și faianță. Păcat că n-am avut voie să-l vedem cu ochii noștri, chiar dacă nu sunt mare fan al acestui tip de ornamentație.
Vizita n-a fost prea lungă, spre bucuria lui Ehsan ce stătea ca pe ace de frică să nu facem niscaiva prostii și să-l băgăm în bucluc. Ne spunea că s-ar putea să fim printre ultimele grupuri de turiști ce sunt primiți aici, că regulile de acces se înăspresc pe zi ce trece. Aflu acum că în 26 octombrie, la douăzeci de zile după vizita noastră, au murit în Shah Cheragh 15 oameni iar mulți alții au fost răniți, într-un atac terorist revendicat de ISIS. Trei descreierați au început să tragă la întâmplare în lumea venită să se roage. Oare când ne-om face bine, noi rasa umană, când vom ieși cu adevărat din junglă?
Dar oare cine sunt imamii aceștia care merită atâta considerație? A fost musai să mă documentez puțin și să aflu câte ceva despre ei.
În limba arabă cuvântul imam înseamnă conducător iar în cazul musulmanilor suniți imamii ar fi oameni respectați ai comunității care conduc rugăciunile în moschee. Nu e obligatoriu să fie clerici, așa că nu e nimic deosebit aici. La șiiți treburile se complică. Ei îi recunosc drept imami doar pe anumiți urmași direcți ai lui Mahomed. Ar fi două condiții de îndeplinit pentru a deveni Imam: 1. prin venele pretendentului trebuie să curgă sângele lui Mahomed, 2. pretendentul trebuie să fi primit investitura direct de la imamul precedent. Condițiile aceastea două îi fac pe imamii șiiți un soi de semizei, posesori ai unor cunoștiințe ezoterice pe care nu oricine le poate avea și care le conferă un aer de infailibilitate.
Suniții consideră că Mahomed nu a desemnat un succesor pentru a conduce comunitatea tuturor musulmanilor pe care tocmai o înființase, și că le-a dat libertatea de a-l alege ei înșiși pe cel mai vrednic dintre ei. Șiiții îl consideră doar pe Ali, vărul și ginerele Profetului, drept urmaș al lui Mahomed, singurul care merită titlul de Calif, reprezentantul lui Mahomed pe pământ. Primul Imam a fost așadar Ali iar următorii doi au fost fiii lui și ai Fatimei (fiica lui Mahomed) Hassan și Hussein. Toți trei au sfârșit prin a fi asasinați de competitorii ce se înghesuiau să se întroneze în fruntea noii comunități și al noului imperiu ce tocmai se năștea. Martiriul lui Hussein la Karbala a dat un avânt mișcării șiite și a produs prima mare schismă în islam.
Al patrulea Imam a fost Ali ibn al-Husayn, un fiu de-al lui Hussein ce-a fost cruțat în masacrul de la Karbala pentru că era bolnav de moarte. După ce-a fost eliberat de califii din Damasc s-a retras la Medina, a renunțat cu totul la ambițiile politice și și-a văzut doar de cele sfinte, ceea ce în islam înseamnă teologie dar și jurisprudență, exegeza Coranului și știința hadith-urilor (culegeri ale ziselor și faptelor Profetului). La fel au făcut și fiul său și al cicilea Imam, Mahomed al-Baaqir și nepotul său Ja’far al-Saadiq al șaselea imam.
Moartea lui Al-Saadiq a cauzat prima schismă din cadrul comunității șiite. Deși apucase să-și numească un succesor, pe fiul său cel mai mare Ismail ibn Ja’far, problema succesiunii a rămas în coadă de pește pentru că Ismail a murit înaintea tatălui său. O parte a comunității a considerat că Ismail era de drept al șaptelea și ultimul Imam. Alții au acceptat imamatul fiului mai mic, al fratelui lui Ismail, Musa al-Kazim. Primul grup a devenit cunoscut sub numele de Ismailiți sau șiiți septimani în timp ce al doilea grup, ce era majoritar, au fost numit Jafariți sau șiiți duodecimani. Cei mai renumiți ismailiți, sau mai bine zis cei de care am auzit eu, sunt Fatimizii Egiptului și Hassan-i Sabbah mai bine cunoscut sub numele de Bătrânul de pe Muntele Alamut, șeful asasinilor ce terorizau lumea selgiucă.
Iranienii de astăzi sunt șiiți duodecimani, cu alte cuvinte cred în existența a doisprezece Imami. Al optulea Imam, Ali ibn Musa al-Rida (Reza) a fost cât pe ce să ajungă Calif. Abasidul al-Mamun, fiul celebrului Harun-al Rașid, califul sunit aflat în funcție în acel moment, l-a desemnat moștenitorul său în speranța de-a potoli puternicele răscoale șiite ce răvășeau Korasanul și orașul Merv, capitala de facto a lui al-Mamun. Ideea a oripilat însă peste măsură pe abasizii arabi de la Bagdad și l-au făcut pe Calif să dea înapoi. Imamul Reza a murit pe vremea când era oaspetele lui al-Mamun, șiiții susținând c-ar fi fost otrăvit din ordinul Califului. A fost înmormântat în vechiul oraș Tus iar mormântul lui a devenit loc de pelerinaj. Pe vremea mongolilor însă orașul a fost ras de pe suprafața pământului și după ce s-au mai potolit apele în locul lui a răsărit Mashhad-ul zilelor noastre. Mormântul Imamului Reza din Mashhad a devenit cel mai important altar șiit din Iran și principalul loc de pelerinaj din această țară.
În Shiraz noi am dat târcoale mormântului unui frate de-a lui Reza, Ahmad ibn Musa, ce-a fost considerat de unii adepți al nouălea Imam și succesorul de drept al fratelui său. Și el a murit în condiții dubioase pe când călătorea spre Korasan pentru a se întâlni cu fratele său, șiiții susținând c-ar fi fost înlăturat tot la comanda abasizilor.
Succesorul oficial a lui Ali ibn Musa al-Rida a fost fiul său, Muhammad ibn Ali, supranumit al-Jawad adică Generosul. A preluat imamatul pe când avea vreo opt ani și l-a predat fiului său, Ali al-Hadi, pe la vârsta de 25 de ani. A murit și el în condiții dubioase pe când era „oaspetele” abasizilor. Aceștia doi au fost Imamii cu numărul nouă și zece. A mai existat un singur Imam în carne și oase, Hasan al-Askari, al unprezecelea, ce-a trăit aproape întreaga lui viață la Samarra, sub atenta supraveghere a Califilor. A murit în jurul vârstei de 27 de ani fără a lăsa în urmă un moștenitor de care să știe toată lumea. Șiiții sunt însă convinși c-ar fi avut un fiu, pe Muhamad ibn al-Hasan al-Mahdi, al doisprezecelea și cel din urmă Imam. Și mai cred că al-Mahdi nu a murit nici în ziua de azi ci se află într-o stare de ocultație din care va reveni abia la sfârșitul veacurilor pentru a aduce dreptatea în lume.
După cum se poate constata Imamii aceștia nu au avut o viață prea liniștită, degeaba au fost os din osul profetului Mahomed dacă Destinul nu a fost de partea lor. Au fost cel mai probabil oameni foarte credincioși ce s-ar fi mulțumit să stea departe de lumea dezlănțuită și să se ocupe mai mult de probleme religioase și mai puțin de politică. Aproape toți nu au murit din cauze naturale devenind astfel martiri ai cauzei șiite.
Ceea ce nu înțeleg eu e cum de-a ajuns Imam ayatollahul Ruhollah Khomeini. Reprezentantul Imamului pe pământ mai treacă meargă dar Imam cu drepturi depline mai greu. Prima condiție ar fi fost îndeplinită, turbanul său negru arătându-ne că făcea parte din tagma sayyid ai celor care își pot dovedi descendența din Ali și Fatima și drept urmare din Mahomed. Dar de la cine să fi primit oare investitura? Că doar nu am ajuns la sfârșitul veacurilor iar al-Mahdi nu s-a arătat încă. S-o fi autointitulând el Gardian al Credinței, adică Wilayat al-Faqih, trecând apoi această funcție de Suprem Lider în constituția actuală a Republicii Islamice Iran, dar tot un soi de deputat de Imam ar fi trebuit să fie. Mă gândesc că adulatorii lui or fi pierdut noțiunea de deputat undeva pe drum și au ajuns acum să-l numească direct Imamul Khomeini. N-or fi dat oare în păcatul ereziei?
Fii primul care comentează