Un bilet de papagal
Jurnal iranian II - Epilog

Zilele trecute, adică după ani buni de la ultima mea excursie din Iran, am dat între foile unui caiețel peste bilețelul roz pe care am decis să-l imortalizez în coperta acestui articolaș. Caiețelul îl foloseam pe vremuri la făcut notițe prin excursii (foarte sporadic și dezordonat) iar bilețelul este un bilet de papagal, pescuit din cutiuța mică a unui bătrânel, la mormântul lui Hafez.

La mormântul lui Hafez există numeroși vânzători de taine de acest fel, ajutați de papagali, iar vizitatorii obișnuiesc să poftească la astfel de bilețele pentru a primi un soi de răspuns la întrebări mai mult sau mai puțin conștiente. În teorie bilețelul ar trebui să conțină un citat dintr-o poezie a Divanului lui Hafez dar practic poate fi o scornire modernă care doar aduce a Hafez.

Tradiția de la care a pornit moda biletelor de papagal se numește fal-e Hafez. Ritualul ar fi următorul. Deschizi Divanul și citești primul lucru pe care îți cad ochii. După aceea încerci să dibuiești ce semn îți trimite Universul astfel. Nu ca pe o profeție exactă, ci ca pe o formulare posibilă a neliniștii tale. Poate nu contează atât de mult ce spune textul, cât faptul că îl primești atunci, pe loc, într-un anumit moment al vieții tale.

Biletul meu spunea cam așa (l-am rugat pe Ehsan să-l traducă și să-mi transcrie textul în carnețel)

Când erai tânără ai avut parte de mult succes.
Multă lume ți s-a pus în cale dar ai reușit să-i birui până la urmă.
Nu-l uita pe Dumnezeu. Succesul tău vine de la El.
Nu fii egoist, dă-le celorlalți o mână de ajutor.

Drept să spun n-am înțeles din el decât că am îmbătrânit, altfel nu mă consider deloc egoistă. Recunosc, a fost o dezamăgire. Nici măcar nu era o poezioară din Hafez, doar o capcană turistică.

Dar acum m-am hotărât să fac cu adevărat un ritual fal-e Hafez. Așa că am luat frumușel cartea cumpărată tot din Iran și am deschis-o la întâmplare. Din fericire acum există pe lume și ChatGPT așa că nu a trebuit să mă bazez pe traducerea englezească. Am constatat cu stupoare că traducerile astea sunt profund alterate de „matricea stilistică” a traducătorilor și ajung mai degrabă englezești / franceze / germane / românești … Mă gândesc că matricea lui ChatGPT e oricum un ghiveci din toate așa că e oarecum mai imparțială.

Așadar, noul meu fal sună așa:

نه هر که چهره برافروخت دلبری داند
Nu oricine are fața aprinsă sau atrăgătoare știe ce e iubirea.
نه هر که طرف کله کج نهاد و تند نشست
Nu oricine își pune pălăria strâmb și stă cu aer de stăpân e cineva important.
هزار نکته باریک‌تر ز مو اینجاست
Aici sunt o mie de subtilități mai subțiri decât firul de păr.
تو بندگی چو گدایان به شرط مزد مکن
Nu sluji ca un cerșetor care face totul doar pentru plată.
غلام همت آن رند عافیت‌سوزم
Sunt robul acelui om liber care arde confortul de dragul adevărului.
وفا و عهد نکو باشد ار بیاموزی
A fi loial și a-ți ține cuvântul sunt bune dacă le înveți cu adevărat.
وگرنه هر که تو بینی ستمگری داند
Altfel, lumea întreagă ți se va părea nedreaptă.
به قدر و چهره هر آن کس که شاه خوبان شد
Nu prin rang sau chip ajunge cineva „regele inimilor”.
بیافت دل که دوانه و ندانستم
Mi-am pierdut inima, amețit, fără să înțeleg cum.
مدار نقطه بینش ز خال توست مرا
Centrul atenției mele e acel mic semn al tău (aluniță, gropiță).
که شعر دلکش حافظ کسی بود آگاه
Doar cine are gust fin înțelege poezia lui Hafez.
که لطف طبع و سخن گفتن دری داند
Cine are finețe de spirit și știe limba dinăuntru, nu din dicționar.

Cred că jocul de-a fal-e Hafez se potrivește aproape exclusiv persanilor, mari iubitori de poezie prin reflex cultural. Îl practică, de altfel, de sute de ani, poate chiar din vremea lui Hafez. Cu greu ne-am putea imagina un joc similar pornind de la poeziile lui Mihai Eminescu sau Lucian Blaga.

Din câte am înțeles eu, poezia persană funcționează după o logică diferită de cea cu care suntem obișnuiți. Limbajul ei nu seamănă cu cel european, ci lucrează cu analogii și simboluri care nu ne sunt familiare. Ea nu descrie stări și nu transmite mesaje, ci construiește un spațiu de corespondențe, în care imaginile trimit unele la altele, ca într-un desen geometric. Exemplul clasic este cel al privighetorii și al trandafirului, simbolul îndrăgostiților, dar și al dorului sau, în lectura mistică, al iubirii sufite pentru Dumnezeu.

Pentru cititorul modern, obișnuit cu arta care rupe, șochează sau simplifică, acest tip de poezie e greu de pătruns. Presupune o altă cheie de cunoaștere, una care nu se bazează pe analiză sau demonstrație, ci pe prezență și intuiție. În tradiția în care se înscrie Hafez, sensul nu e dedus, ci recunoscut, iar înțelegerea nu e un act intelectual, ci unul al inimii.

De aici, probabil, rezultă și caracterul ludic al jocului fal-e Hafez. El nu caută revelații și nu produce profeții, ci pune cititorul în fața unei structuri simbolice dense, organizate asemenea arabescurilor din covoare, din plăcile de faianță ale moscheilor sau paradisurilor sugerate de grădinile persane. Versul ales nu spune „ceva despre tine”, ci oferă o structură în care gândurile pot hălădui în voie.

Plăcerea jocului vine tocmai din această ordine simbolică. Așa cum grădina persană propune o lume așezată în jurul apei, al umbrelor și al unui centru abia ghicit, ca alternativă la haosul deșertului, poezia lui Hafez oferă o formă în care o neliniște poate fi așezată fără a primi un deznodământ clar. Sensul spuselor lui nu e fixat, dar nici lăsat la voia întâmplării. Stă într-o logică pe care o intuiești, chiar dacă nu o poți exprima întotdeauna. Prin urmare, fal-e Hafez nu e nici credință, nici superstiție, ci o conversație reluată mereu într-alt fel.

M-a pufnit râsul când am văzut ce poezie mi-a rezervat Universul prin intermediul lui Hafez. Nu sunt o mare prietenă a poeziei și, cu atât mai puțin, o adeptă a revelațiilor livrate prin versuri. Și totuși, Divanul s-a deschis într-un loc care seamănă surprinzător de bine cu neliniștile atotprezente ale zilelor nefericite pe care le trăim acum. Nu sub forma unor dileme metafizice, ci mult mai prozaic. Trăim într-un vacarm constant și greu de ignorat, populat de oameni siguri pe ei, gălăgioși, fără măsură și fără bun-simț, fără viziune dar convinși că li se cuvine centrul scenei.

Citind versurile lui Hafez, am avut sentimentul ciudat că cineva formulează, dintr-o altă epocă, exact oboseala de a fi mereu asaltat de prostii spuse tare, de certitudini goale și de autoritate mimată. Nu pentru că poezia ar comenta lumea de azi, ci pentru că descrie foarte bine mecanismul ei: confuzia dintre aparență și valoare, dintre zgomot și importanță, dintre siguranța afișată și lipsa de substanță.

Poate de aceea funcționează jocul, chiar și pentru cineva care nu prea crede în el. Nu fiindcă ar oferi răspunsuri sau soluții, ci pentru că te ajută să faci un pas înapoi. Un pas care nu te salvează, dar te ajută să nu-ți pierzi complet echilibrul într-o lume care pare să adore manipularea, minciuna și autosuficiența. Dacă tot suntem bombardați zilnic cu absurdități, măcar să existe un loc unde ele pot fi privite de la distanță, cu puțină ironie și cu ceva mai multă claritate.

Așadar, alături de alte prostioare, din Iran m-am întors și cu o carte și cu un joc, drept suvenir. Un joc foarte simplu și, tocmai de aceea, greu de falsificat: deschizi cartea la întâmplare și accepți textul, pentru câteva clipe, ca pe un partener de conversație, nu ca pe un verdict.