Din vremea safavizilor
Jurnal iranian II - Capitolul 7

După părerea mea Isfahanul este cel mai frumos oraș al Iranului. Mi-a căzut cu tronc încă din prima excursie iar a doua incursiune mi-a întărit impresia inițială. Isfahan este un oraș foarte ordonat și curat, cu foarte multă verdeață și cu o grămadă de alei pietonale ( în genul barcelonezelor rambla ) pe care te poți plimba în voie. Să nu mai vorbim de piața cea mare a șahului Abbas și de podurile ridicate peste râul Zayander. Acum însă podurile erau mult mai triste decât data trecută din pricina râului secat, nu-și mai puteau oglindi frumusețea în apele lui .

Aveam planuri mari pentru ziua pe care urma să o petrec în Isfahan, mai ales în timpul liber dedicat bazarului. După ce scăpam de programul impus aveam de gând să vizitez un palat pe care nu-l văzusem, aflat aproape de hotel. Dar n-a fost să fie, m-am simțit foarte-foarte rău în ziua aceea. Nici nu știu pe cine să dau vina … poate pe nenumăratele halvale înfulecate în fiecare dimineață la micul dejun … poate pe mititelul Omicron (sau alt dușman microscopic) ce alerga vesel prin autocarul nostru și dobora rând pe rând pe câte vreunul din noi (erau o grămadă de mucoși în grup). Abia m-am târâit în timpul vizitelor oficiale. Cum am scăpat de ele m-am retras strategic la hotel, am luat câteva pastile pe post de cină și am dormit buștean până dimineața. A doua zi eram alt om. Asta e, probabil va mai trebui să mă mai duc o dată în Isfahan, să mă satur atunci de oraș.

Acum însă ar fi cazul să zic vreo două vorbe despre șahinșahii dinastiei safavide a Persiei, pe timpul cărora Isfahanul a devenit capitală și a fost împodobit cu tot felul de splendori.

Drumul safavizilor către tronul Persiei a început pe vremea șeicului Haydar, șeful ordinului sufi Safaviyya, cel căsătorit cu Halima, fata lui Uzun Hasan și a Teodorei Comnen. Tare neliniștit a fost acest șeic, a tulburat apele în zona Caucazului pornind război împotriva regatelor creștine de acolo. Avea în subordinea lui câteva triburi turcice ce-aveau să fie cunoscute mai târziu sub numele de Kizilbași, adică Capetele Roșii, datorită podoabei capilare pe care o purtau, un soi de turban roșu. Haydar n-a apucat să se războiască cu georgienii pentru că a fost înfrânt și omorât de azerii din Shirvan. Șef peste ordinul sufi a ajuns fiul său cel mic, Ismail, ce avea pe atunci doar șapte ani. Ismail a fost nevoit să fugă din Tabriz și și-a găsit refugiu în Gilan unde a fost crescut în tradiția șiită, părăsind confesiunea sunită a strămoșilor lui. La doisprezece ani a pornit un război împotriva Shirvanului pentru a răzbuna moartea tatălui său, a recucerit Tabrizul de la Oile Albe și i-a înfrânt definitiv, preluându-le apoi toate teritoriile. În anul 1501 a deveni primul șah al Persiei de după invazia arabă a Iranului din secolul al VII-lea. A rămas pe tron până în anul 1524, întemeind dinastia safavidă.

Ismail a avut o personalitate foarte-foarte accentuată. Era ferm convins, și a reușit să-i convingă și pe kizilbașii moșteniți de la tatăl său, că era urmașul direct al celui de-al doisprezecelea imam șiit și prin urmare al imamului Ali și al profetului Mohamed. Era liderul unui ordin sufi fanatic ce-l considera mai degrabă o ființă divină. La dorința lui, imperiul pe care l-a restaurat a devenit aproape peste noapte un stat musulman șiit, cu toate că majoritatea persanilor erau pe atunci suniți. Civilizația și cultura persană nu au dispărut niciodată de pe fața pământului. A supraviețuit cuceririi arabe fără a-și pierde identitatea și a avut o influență hotărâtoare asupra Califatului. Neo-persana a devenit cu timpul limba curții, a administrației și a culturii și a rămas așa și sub conducătorii turci și mongoli, era lingua franca pentru o regiune vastă din Asia Centrală și de Vest. Deși erau de felul lor turci și vorbeau turca acasă și la curte, safavizii au profitat de știința persanilor într-ale administrației. În schimb i-au converiti, în mare parte cu forța, la șiism. Imediat după ce-a preluat puterea, Ismail și-a dat seama că în regatul lui n-avea aproape nici o instituție șiită și nici suficienți ulema care să se ocupe de lămurirea maselor. Pentru a umple golul, a importat o mulțime de „preoți”, profesori și juriști șiiți din ținuturile învecinate, îndeosebi din valea Jabal Amel, aflată acum în Liban. Și uite așa s-ar explica tărăboiul din ziua de azi, legat de Hezbollah și de prezența militară iraniană în Siria, șiiții persani întorcându-le favoarea șiiților din acele locuri.

Dușmanii cei mai mari ai noului imperiu au fost turcii otomani la vest și azerii din nord-est dar Ismail a reușit să-i controleze purtând nenumărate războaie împotriva lor. Se spune că se considera invincibil și intra în luptă în fruntea kizilbașilor lui, cu sabia scoasă și cu pieptul gol. Teribilismele acestea au încetat însă după ce-a mâncat bătaie în bătălia de la Chaldiran (1514), în estul Anatoliei, de la la sultanul Selim I. Unii istorici sunt de părere că înfrângerea s-a datorat armelor mai sofisticate și mai moderne ale otomanilor, alții însă subliniază faptul că Selim dispunea de o armată de cel puțin două ori mai mare decât cea a lui Ismail. Capitala Tabriz a fost cucerită dar n-a putut fi păstrată de către turci care au fost nevoiți să se retragă în timpul iernii următoare. După această înfrângere Ismail n-a mai fost același om. Și-a dat seama că farr-ul lui se topise și s-a scufundat într-o depresie adâncă pe care o trata cu mult alcool. A renunțat cu totul să-și mai conducă oamenii în luptă și a murit nouă ani mai târziu.

La tron i-a urmat fiul său Tahmasp I, care avea doar zece ani în 1524. Vărsta sa fragedă a îndemnat diferitele fracțiuni kizilbașe să se agite și să încerce să pună mâna pe treburile împărăției. Lui Tahmasp i-au trebuit nouă ani până să preia cu adevărat puterea și să stăvilească haosul. A avut o domnie lungă, până în 1576, și a trebuit să ducă bătălii cu aceeași inamici, otomanii și azerii. Trebuie să fi fost ceva de capul lui având în vedere că la Stambul domnea pe-atunci Soliman Magnificul. Pe timpul acestui rege capitala imperiului a fost mutată din Tabriz în Qazvin, pentru a fi mai departe de frontul otoman. După moartea lui Tahmasp a urmat o altă perioadă de tulburări interne până când tronul a fost ocupat de nepotul său Abbas I, ce-avea să fie supranumit cel Mare.

Alta personalitate accentuată acest Abbas I (1587–1629). A urcat pe tron la 15 ani și prima lui grijă a fost să reteze ambițiile șefilor kizilbași. Șah Abbas a început să organizeze o armată permanentă formată din sclavi caucazieni ( georgieni, armeni, circasieni ). Noile regimente erau echipate cu muschete și artilerie și erau comandate de generali proprii. Unul dintre aceștia a fost georgianul Allahverdi Khan Undiladze care a ajuns guvernator în Fars și comandant șef al armatei. Cel mai vechi pod al Isfahanului, Si-o-seh-pol, a fost construit de el. În plus, șahul a început să spargă coeziunea triburile kizilbașe și să le împrăștie (deporteze) prin tot Iranul. Pe vremea lui Abbas I Isfahan a devenit noua capitală a imperiului.

În timpul domniei lui Abbas I imperiul safavid și-a trăit clipele lui de maximă înflorire. Cu toate acestea șahul a fost un conducător crud și brutal. Și-a orbit tatăl, pe jumătate orb deja, după ce i-a luat tronul. Și-a ucis fiul preferat pentru că bănuia că organiza un complot împotriva lui. Se povestește că, după ce a obținut dovada nevinovăției sale, i-ar ordonat călăului să-și omoare propriul fiu, ca să sufere și el aceeași durere pe care o simțea șahul. Și-a orbit alți doi fii din pricina unei suspiciuni similare, cauzând astfel sinuciderea unuia dintre ei. A început apoi să-i închidă pe bărbații regali în harem și să nu le permită accesul la treburile statului. Politica a fost aplicată și de urmașii lui așa că nu-i de mirare că dinastia a început rapid să decadă. A masacrat populații, a deportat altele (vezi armeenii din Isfahan) și și-a condus imperiul cu o mână de fier. Și cu toate acestea … ”Când acest mare prinț a încetat să mai trăiască, Persia a încetat să prospere.”, la concluzia asta a ajuns un bijutierul francez pe nume Jean Chardin, care a petrecut câțiva ani în Iran și a înțeles din ce aluat era făcută societatea iranienă. Acum, ca să fim cinstiți, nici prin alte părți nu era mai roz situația în acele vremuri.

Ultimul mare șah safavid a fost Abbas al II-lea (1642–1666) care avea doar nouă ani când i-a succedat tatălui său, un plus dacă ne gândim că n-a apucat să-și mănânce tinerețea prin harem. El a condus țara timp de douăzeci și patru de ani și a murit tânăr ca urmare a exceselor alcoolice și a drogurilor. Se povestește că se pricepea și el foarte bine să-și ucidă și să-și orbească rudele și colaboratorii, mai ales când era beat. Pe de altă parte se pricepea să-și guverneze țara și să-și țină dușmanii departe. În timpul domniei sale Iranul a prosperat, a fost menținută pacea cu otomanii iar în urma ciocnirilor pe care le-a avut cu India mogulă asupra Qandaharului, Abbas a reușit să recucerească orașul și să-l mențină sub stăpânirea sa.

După moartea lui șah Abbas al II-lea dinastia safavidă s-a tot dus pe tobogan în jos până când, în anul 1722, s-a dezintegrat cu totul după ce Isfahanului a căzut în mâinile tribului afgan Ghalzeh iar Soltan-Hosein, ultimul rege safavid, a abdicat.

Să revin la experiența noastră directă. Cred c-ar merita făcută o excursie întreagă prin Iran care să „vâneze” doar frumusețile rămase de pe vremea domniei safavide. Deși Isfahanul ar lua (cred) partea leului mai sunt multe alte locuri de descoperit. Noi am vizitat de exemplu grădina Finn din Kashan, favorită a șahului Abbas I-ul. Mă gândesc că ar merita făcută o incursiune în Qazvin, cea de-a doua capitală a imperiului.

Am să las fotografiile să ducă mărturie frumuseților safavide pe care le-am văzut. Din păcate nu sunt prea multe având în vedere că în acea zi am fost cam avariată.

Imensa piață Naghsh-e Jahan, construită pe vremea când Șah Abbas I își muta capitala din Qazvin în Isfahan
Frumoasa moschee a șahului, construită în mijlocul unei laturi a pieții din Isfahan
În curtea moscheii șahului
Moscheea Masjed-e Sheykh Lotfollah
Cupola moscheii Masjed-e Sheykh Lotfollah

Palatul Ali Qapu din piata mare a Isfahanului
Pol-e Khaju, podul construit peste râul Zayander pe timpul lui Abbas al II-lea
Parterul podului Pol-e Khaju

Si-o-se Pol, podul construit de generalul georgian a lui Abbas I
Catedrala Vank, construită de armenii deportați de Abbas I de pe linia frontului cu otomanii în Isfahan

Aici e grădina Finn din Kashan, unde-i plăcea șahului Abbas să se relaxeze
Pavilionu regal a lui Abbas

Acesta e un al doilea pavilion, construit de o dinastie ulterioară, qajarii.

Prea scurt și desigur deloc cuprinzător. Poate va mai exista și o dată viitoare, cine să mai știe …

Despre AncaHM Articolele 615
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei responsabilă cu zburatul pe covoare fermecate prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !

Fii primul care comentează

Ceva păreri ... observații ... dojeni ...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.