În noaptea timpului de Antonio Muñoz Molina
A primit ⭐⭐⭐★★
Abia după 300 de pagini a început să-mi placă. Până acolo m-am târâit cu greu prin povestea vâscoasă , aruncată fără milă în timp, dintr-un vagon de tren american până în Madridul ce se pregătea de Războiul Civil și înapoi, prin amintirile povestitorului, prin viața lui Ignatio Abel, cea trăită sub un clopot de sticlă vechi de un secol. M-a obosit nespus să citesc povestea lui de iubire pentru Judith, la început parcă mai mult Amor, la sfârșit și Amor și Psyche.
Dar după ce-am trecut de jumătatea cărții am alungat ispita de-a o închide definitiv și-a o uita, altă carte pe care nu am putut s-o citesc până la capăt. Încet încet m-am obișnuit cu ritmul ei lent, cu descrierile prea minuțioase, deși nu de multe ori mă surprindeam citind doar cu ochii, mintea hoinărind aiurea. M-a ținut captivă dorința de-a afla soarta ce-i fusese hărăzită lui Ignatio Abel, arhitectul deștept, ce spera să-și poată trăi viața rațional și în limitele bunului simț. Ce folos, i-a fost dat să trăiască în vremurile crude ale războiului civil spaniol, care, cu toate ororile lui, a fost doar un mic furuncul față de buboiul plin de puroi ce-avea să explodeze în deceniile următoare.
Vai și-amar de-acest secol XX atât de criminal. Mă simt norocoasă că i-am trăit doar istovirea finală.
„ – Eu nu știu nimic. Eu nu știu dacă sunt tot atât de fals precum ceilalți. Fiecare își justifică așa cum poate comportamentul rușinos. Singurii fără vină sunt inocenții sacrificați și nimeni nu vrea să fie unul dintre ei. Profesorul Rossman sau Lorca. – Nu mi-a venit să cred când am citit în ziar. Profesorul Salinas era răvășit. Voiam să cred că e un zvon, o știre falsă. De ce să vrea cineva să-l omoare? – Fără niciun motiv, Judith. Pentru că era nevinovat. Ți se pare o infracțiune minoră? Pe inocenți nu-i vrea nimeni.”
„Bineînțeles, prefera să nu vadă toate astea. E uimitor câte ești dispus să treci cu vederea doar pentru că te încăpățânezi să stărui într-o orbire pe cât de profundă, pe atât de voluntară. Nimeni nu-ți pune cătușe la mâini și nici nu te împinge într-o celulă, și nici nu te încuie cu chei și zăvoare; nimeni nu-ți pune cu forța o legătură pe față și nici nu ți-o înnoadă la ceafă atât de bine, încât să nu poți să ți-o dai la o parte, chiar dacă ai avea mâinile libere. Tu ești cel care țese legătura și funia, care întinde mâinile de bunăvoie și tu aștepți până când nodul e bine strâns, tu înalți zidurile celulei și te încui pe dinăuntru, încredințându-te că lacătul se află la locul lui. Tu singur faci un pas, apoi altul, atât cât e nevoie, iar dacă cineva îți face semne să te avertizeze de pericol nu reușește decât să-ți stârnească îndârjirea de a te îndrepta spre dezastru”.
„Progresul tangibil, dezvoltarea metodică și gradată a invențiilor tehnice, tot ceea ce lui îi păruse pământesc și indiscutabil, ferit de aberațiile lingvistice ale fanaticilor politici, ceea ce discutase de atâtea ori cu Negrín, alimentația sănătoasă, laptele primit zilnic la școală pentru a întări oasele copiilor din familiile sărace, locuințele spațioase și aerisite, educația igienică pentru ca femeile să nu fie veșnic împovărate cu nașterea de prunci. Niciun alt vis nu se dovedise mai nesăbuit; bunul-simț era cea mai discreditată dintre utopii.”
La sfârșit, gândul mi-a zburat la Valle de los Caidos, Valea celor căzuți, biserica săpată în munte nu departe de Escorial, pe care am vizitat-o și eu în urmă cu mulți, mulți ani. Țin minte cât de mult m-a impresionat atunci. Mărimea ei, sobrietatea ei spaniolă, îngerii războinici cu fețele ascunse ce străjuiau din înălțimi. Cu mormântul simplu a lui Franco la loc de cinste în inima bisericii . Cu cele doua galerii laterale ce-adăposteau morminte ale republicanilor și ale falangiștilor deopotrivă. Halal împăcare în moarte.
Fii primul care comentează