The Cypress Tree: A Love Letter to Iran de Kamin Mohammadi
a primit din partea mea ⭐⭐⭐⭐★
La fel ca și Land of the Turquoise Mountains: Journeys Across Iran a lui Cyrus Massoudi această carte e o încercare de împăcare a autorului cu țara lui de natală.
De această dată tușa e feminină. Autoarea s-a născut în Iran și a locuit acolo până pe la vreo 10 ani, cocoloșită într-o familie înstărită . Tatăl ei, kurd de origine, era un înalt funcționar în companiile petroliere anglo-iraniene. Mama se trăgea dintr-un familie de negustori bogați încuscriți cu un șeic din Khuzestan. Familia a trebuit să părăsească în grabă Iranul după instaurarea Republicii Islamice, de frică să nu pățească precum cunoscuți de-ai lor ce dispăreau subit prin beciurile închisorilor și nu se mai întorceau în veci.
Kamin Mohammadi a resimțit puternic ruptura de familia ei extinsă, de nenumărații ei verișori, mătuși și unchi în mijlocul cărora s-a simțit ca în rai. După cum recunoaște chiar ea în prologul cărții, odată ajunsă în Anglia, patria ei adoptivă, a întors spatele Iranului, de ciudă pentru ce-a pierdut și de rușine pentru că era diferită de ceilalți. Abia târziu de tot, pe la 27 de ani și-a întors iar fața spre țata ei natală pe care a redescoperit-o cu uimire și încântare. Cartea aceasta este scrisoarea ei de dragoste pentru Iran.
Nu mi-a părut rău c-am citit două cărți cu subiecte asemănătoare. Țara munților turcoaz a lui Cyrus Massoudi a fost mult mai „tehnică”, scriitura insistând mai mult asupra istoriilor locului. În schimb, Kamin Mohammadi ne-a invitat în mijlocul familiei sale. Ni i-a prezentat de toți membri ei, și nu sunt tocmai puțini, ne-a povestit cum e să trăiești într-o familie persană. Strâns împletite în istoriile familiei se regăsesc însă și ițele istoriilor Iranului, în special cele legate de revoluția islamică ce-a dat peste cap viața autoarei.
Chiparoșii mi s-au părut mai plini de viață, mai palpitanți decât Țara munților turcoaz. Pasiunea ei a fost însă fericit completată de mulțimea de informații pe care am găsit-o în a doua carte. Una caldă, una rece, numai bine pentru a face bucatele numai bune de înfulecat.
Nevăzuți de familii ca a mea, ce trăiau departe de realitățile sumbre ale autocrației politice și sărăciei, marea majoritate a iranienilor, țăranii și muncitorii ce erau acum smulși cu forța din obiceiurile lor tradiționale, priveau cu resentimente crescânde atât spre șah și camarila nesimțit de bogată ce-l înconjura, cât și spre viața confortabilă a noilor iranieni corporatiști, ca tatăl meu. Discursurile lui Khomeini – înregistrate în Najaf și introduse prin contrabandă în țară pentru a fi citite în moschei, singurele locuri unde nu pătrundeau urechile ascuțite ale SAVAK, au aprins flăcăra nemulțumirii. A trebuit însă să mai treacă un deceniu până când acest firișor de nemulțumire să devenă un tsunami suficient de puternic pentru a-l mătura nu numai pe șah, ci și pe familii ca a mea, ce-au ajuns, cu toată inocența lor, să simbolizeze tot răul pe care populația îl găsea inacceptabil în viziunea șahului despre progres.
❂❂❂
Mehry ne telefona în Ahvaz pentru a ne raporta protestele din Teheran, povestindu-ne despre mulțimile de femei îmbrăcate în chador care se aflau acum în fruntea marșurilor, protejându-și bărbații de împușcături, de noile cântece care se auzeau pe străzi: ‘ Esteghlal, azadi, jomhooriy-e Eslami ‘- Independență, libertate și o republică islamică. O uimeau colegele ei care își acopereau capul cu eșarfe, ce renunțaseră brusc la machiaj și la cu pantofii cu toc, acele feministe radicale ce făceau acum din acea bucată nevinovată de țesătură o problemă politică. Își spunea însă, așa cum au făcut-o mulți alții, că starea aceasta nu va dura mult, scopul cel mai important era răsturnarea șahului, merita să facă front comun pentru a-și atinge țelul. Ulterior, rațiunea va triumfa din nou, dar în acest moment, fie că preferau fustele scurte și genele false, fie că se înfășurau în chador, femeile Iranului s-au adunat pentru a-și alătura vocea acelora care cereau sfârșitul monarhiei și înlăturarea șahului.
❂❂❂
În această nouă lume apărută pe neașteptate, existata un prototip al asasinatelor ce făceau să apară brusc noi case părăsite în cartier. Mai întâi numele victimei era anunțat de mullah în moschee, apoi era fixat pe ușa moscheii. La sfârșit, numele era gravat pe o piatră de mormânt în cimitir.
❂❂❂
Însângerarea a luat proporții hidoase în momentul în care revoluția a început să se consume pe ea însăși. Socialiștii, marxiștii, separatiștii kurzi, intelectualii și liberalii care nu s-au adaptat noului regim islamic, care nu și-au lăsat barba să crească și nu se îmbrăcau cu haine potrivite, care nu participau la rugăciunile publice sau nu-și arătau fața vineri la moschee, au fost eliminați.
❂❂❂
Există cel puțin două moduri de viață care se suprapun în Iran la un moment dat – unul de suprafață, ce respectă regulile și legile, și unul mult mai profund dar adevărat, ascus dedesupt. Între cele două realități se lăfăie o puzderie de nuanțe și subtilități. Mă fascinează ușurința cu care oamenii reușesc să se strecoare prin toate aceste realități atât de diferite. Lumea poartă atât de multe măști – regimul le obligă – încât e foarte greu să cunoști pe cineva cu adevărat. Acum înțeleg mai bine sensul vorbelor pe care le-am auzit de mică: „Să nu te încrezi în nimeni, niciodată, doar în familia ta”. Paranoia și neîncrederea care au existat dintotdeauna în societatea iraniană, i-au făcut pe iranieni maeștri ai fățărniciei, a ajuns să ne fie codificată în gene abilitatea de a spune ceva și de a gândi altceva. Reacția față de regimul islamic nu este, din păcate, ceva nou.
❂❂❂
Țara mea, care a trecut de-a lungul istoriei sale de la o formă de tiranie la alta, nu este sănătoasă. Fiind crescută de niște părinți neglijenți, mincinoși și egoiști, este un copil care a învățat să se descurce, dar strategiile lui de supraviețuire sunt nevrotice. Vor trebui să treacă multe generații pentru a vindeca nevrozele acestea. Dorința mea cea mai mare este ca țara mea să fie liberă. Nu știu cum va arăta libertatea sub soarele iranian, dacă va purta fustă scurtă sau va avea păr roz, dacă va organiza demonstrații pașnice în care nimeni să nu ceară moartea nimănui, în care nu vor fi arse steaguri sau efigii, nimeni nu va fi împușcat, bătut sau intimidat. Nu știu dacă se va plimba ținându-se de mâna pe stradă cu un băiat frumos, cu păr negru și ochi de culoarea mierii, sau dacă își va ține plecată, modest, privirea în pământ. Știu însă că-și va răsfira pletele în vânt ( dacă va dori să facă acest lucru ) și-și va arăta cu lejeritate puterea. Sper ca înțelepciunea femeilor să pășească peste pragul casei spre funcțiile publice și sper că acest lucru va duce la creșterea farmecului nostru iranian. Știu că libertatea va împărți în continuare pe străzi budinci de șofran însoțite de binecuvântări și că i se vor umezi ochii la auzul poemelor persane. Știu că va rămâne îndrăgostită de islam și de veselie și nu va dori altceva decât să se tolănească în tihnă pe covoare groase, la umbra unui nuc bătrân, cu ochii pe fluturii ce dansează în lumină, bând un ceai negru fierbinte și mâncând fructe ce-au strâns în ele razele soarelui.
Mohammadi, Kamin. The Cypress Tree (p. 265). Bloomsbury Publishing. Kindle Edition.
Fii primul care comentează