Anthony Doerr – Toată lumina pe care nu o putem vedea

All the Light We Cannot See de Anthony Doerr
A primit de la mine ⭐⭐⭐⭐★

O poveste despre un băiat și o fată. Despre un război, un diamant. Despre bine și rău, oameni frumoși și mai puțin frumoși. Despre sacrificiu, dragoste, prietenie, curaj. O poveste despre lumină, dar așa cum o cunoaștem de la lecțiile de fizică, o denumire poetică dată undelor electromagnetice atotpătrunzătoare. A întregului lor spectru, nu doar a celor percepute de ochiul omenesc. Undele radio sunt un personaj esențial. Ele vor înlesni întâlnirea dintre băiat și fată, într-un moment în care lumina pe care o putem vedea ar fi fost inutilă, și-i va ajuta să se salveze unul pe celălalt. O poveste cuprinsă într-o carte – Toată lumina pe care nu o putem vedea, de Anthony Doerr – ce se întinde pe multe multe pagini, ce ne duce pe sărite, un dute-vino necontenit, ba în anii dintre cele două războaie mondiale, ba în mijlocul celui de-al doilea război mondial, ba spre sfârșit de secol XX, ba în zilele noastre. O poveste deslușită în capitole scurte, concentrate, unde cuvintele bine alese te cuprind repede în mrejele lecturii. A fost o plăcere să o citesc.

Marie-Laure LeBlanc și Werner Pfennig , personajele principale ale cărții, nu fac parte dintre cei favorizați de soartă. Sunt doi omuleți neajutorați, aruncați în vâltorile unei vieți crude ce încearcă parcă să-i înghită pe nemestecate. În jurul lor gravitează multe alte personaje, fiecare cu o poveste interesantă de spus, întrețesute toate cu povestea celor doi, bineînțeles. Madame Manec, bătrânica ce-a înfințat o celulă a Rezistenței franceze. Etienne LeBlanc unchiul lui Marie-Laure, veteran al primului război, sătul de oameni, de viață, plângând soarta fratelui său mort în război. Dar care a renăscut de dragul nepoatei sale. Frederick, prietenul lui Werner și mare iubitor de păsări, cel care a înotat contra curentului, împotrivindu-se ideilor nazismului și regulilor unei societăți în care a avut nenorocul să se nască. A fost până la urmă strivit de ele. Frank “Uriașul” Volkheimer, cel care i-a purtat mereu de grijă plăpândului Werner, un alt suflet strivit de timpurile în care a trăit. Reinhold von Rumpel, sergent majorul însărcinat cu „recoltarea” prăzii de război, măcinat de o boală incurabilă și de iluzia că un diamant îl va putea însănătoși. Și multe alte istorii.

Dar să revin la protagoniști.

Marie-Laure e o mică pariziancă orfană de mamă ce-a mai avut și nenorocul să orbească de mică.  Centrul universului ei e Papa, un tată iubitor și înger păzitor. Până la un punct al poveștii sunt nedespărțiți. Marie-Laure îl însoțește zilnic la muncă, la Muzeul de Istorie Naturală unde Papa e lăcătuș principal, custode al tuturor cheilor muzeului, dar mai ales un mic Hefaistos ce știe meșteri tot soiul de obiecte nemaipomenite. Mici puzzeluri din lemn, seifuri miniaturale ce ascund câte un cadou pentru fiica sa sau un diamant prețios. Orașe în miniatură, identice cu cele reale, construite pentru a-i da curaj fiicei lui oarbe să înfrunte necunoscutul, să devină independentă. Tihna vieții lor e spulberată de înfrângerea Franței. Se vor refugia în Saint Malo, în casa unchiului Etienne, cel doar pe trei sferturi întreg la minte.

Werner Pfennig și sora lui Jutta, doi copii cu părul alb și ochi albaștri, trăiesc într-un orfelinat din Zollverein, lângă Essen, zona minieră a Germaniei. Tatăl lor a fost înghițit de pământ în puțul cu numărul 9, loc în care copii revin cu groază din când în când. Mamă parcă n-au avut niciodată. Sunt săraci lipiți, trăiesc în Germania secătuită de război, unde un ou costa mii de mărci. Nu de puține ori scormonesc prin gunoaie de unde pescuiesc bunătăți pe care le duc lui Frau Elena și celorlalți copii din orfelinat. Lumea lor se deschide spre orizonturi nebănuite în momentul în care găsesc un radio stricat, pe care Werner reușește să-l repare. Pasiunea lui Werner pentru radiouri și inteligența lui superioară îl vor ajuta să fie înscris la o școală de elită, Schulpforta unde, spera el, va ajunge om de știință. În schimb va fi aruncat în vâltoarea războiului, până în inima Rusiei și înapoi, mărșăluind alături de armata germană, cu misiunea de a descoperi și lichida posturi de emisie dușmane. Sfârșitul războiului îl va găsi în Saint Malo.

Și mai e diamantul de 133 carate, albastru ca marea, cu reflexii roșii de flacără  închise în mijlocul său. E darul Zeiței Pământului pentru iubitul ei, Zeul Oceanelor. A fost pierdut într-o albie secată de râu și adus în lumea oamenilor de un prinț din vechime. Poartă cu el blestemul Zeiței. Cel care îl are în stăpânire e ferit de toate relele, și va trăi veșnic. În schimb cei apropiați lui vor pieri înainte de vreme. Blestemul se va ridica doar când piatra va ajunge în Ocean. Lăcomia omenească s-a împotrivit dorinței Zeiței iar diamantul a trecut din mână în mână, aducând tot soiul de nenorociri, până a ajuns să fie ferecat după șapte lacăte, în Muzeul de Istorie Naturală din Paris. La începutul războiului, cu puțin înainte de intrarea armatei germane în Paris, a fost încredințat tatălui lui Marie-Laure pentru a fi dus la loc sigur. Până la urmă și-a găsit adăpost într-una din căsuțele în miniatură pe care tatăl le construia pentru fiica sa. Și a fost lăsat în urmă, talisman care să o ferească pe Marie-Laure de toate relele.

Băiatul, fata și diamantul s-au întâlnit în august 1944, în zilele când armata americană a bombardat orașul Saint Malo de l-a făcut aproape una cu pământul. Werner fusese trimis să descopere un punct de emisie radio de unde erau transmise informații către aliați. Spre stupoarea lui, și-a dat seama că e același post de emisie pe care îl asculta cu pasiune când era copil, și care îi deschisese apetitul pentru știință. Era aceeași voce care-l îndemna: „Deschideți ochii, și vedeți tot ce se poate vedea cu ei, înainte de se închide pentru totdeauna”. Și aceleași acorduri ale muzicii lui Debussy, Claire de Lune. Antena de emisie aparținea unchiului Etienne a lui Marie-Laure. A trecut sub tăcere descoperirea făcută, i-a cruțat.

A urmat însă bombardamentul, și Werner împreună cu Uriașul Frank au fost prinși sub dărâmăturile clădirii unde se adăpostiseră, într-o pivniță de unde se părea că nu mai au scăpare. Legătura cu lumea de afară și curajul de a risca totul pentru a se salva, le-au fost date de glasul lui Marie-Laure citind din Jules Verne, glas ce-a pătruns în adâncurile pământului tot cu ajutorul undelor radio.  Werner a ieșit la lumină tocmai la timp pentru a o salva pe fată de sergent majorul Reinhold von Rumpel, cel ce dorea cu disperare diamantul tămăduitor ce se afla în posesia fetei. După ce lucrurile s-au liniștit, Marie-Laure returnează Oceanului darul Zeiței, ferecat încă în miniatura casei dăltuite de tatăl său, dar înainte de despărțirea de Werner îi înmânează acestuia o cheie care îi permite băiatului să recupereze piatra. Puțin cam melodramatic, dar înduioșător totuși.

După acest punct culminant povestea se pleoștește. Parcă e voit confuză, grăbită. Werner se îmbolnăvește și moare după ce calcă pe o mină îngropată. Timpul trece, rănile celor rămași în viață se vindecă greu. Poveștile lor ajung târâș-grăbiș până în zilele noastre, mai diluate parcă, mai puțin interesante. Peste ani și ani Jutta primește într-o bocceluță ultimele bunuri ale fratelui său, printre care și miniatura unei case. În interiorul ei, băiatul ei cel priceput descoperă o cheie. Curioasă, Jutta va porni către Saint Malo să descopere misterul casei. Drumurile o vor îndrepta spre Marie-Laure. Toate lacunele din istoriile personale ale protagoniștilor se limpezesc.

Dar ce s-a întâmplat cu diamantul? La cine a rămas? La Zeul Oceanelor, bineînțeles. Werner n-ar fi murit dacă l-ar fi luat cu el. Și blestemul Zeiței Pământului ne-ar fi bântuit încă. În această poveste Werner a fost Eroul, mielul de sacrificiu. Cel puțin asta e concluzia pe care autorul mi-a sugerat-o mie. Fiecare cititor e liber să-și imagineze un alt sfârșit de poveste.

PS

Pe „copertă” o fotografie de pe internet. Bombardarea orașului Saint Malo de către aliați B-24 over St. Malo (Occupied) France.

0

0