Pelerinul vrăjit – Nikolai Leskov
sau despre un umblet fără destinație

Pelerinul vrăjit de Nikolai Leskov
În ciuda buimăcelii în care m-a lăsat, a primit de la mine 4 din 5 steluțe.

Cartea aceasta este confesiunea întâmplătoare a lui Ivan Golovan, spusă unor călători oarecare întâlniți pe drum, așa cum îți povestești viața când nimic din ea nu mai cere să fie justificat.

Ivan este un pelerin pe un drum ce pare că nu duce nicăieri și nici nu promite o rezolvare. Nu este un drum al mântuirii și nici al înțelegerii. E doar mers. Fără scop, fără progres, fără acumulare. Poate de aceea nu mi s-a părut că această carte vorbește despre credință, ci mai degrabă despre libertate, una în care alegerile exterioare își pierd greutatea.

Credința apare o singură dată, ca o ancoră. Ivan spune aproape în treacăt că, la naștere, mama lui l-a promis lui Dumnezeu. E singurul lucru care rămâne fix în toată povestea. Tot ce urmează nu e căutare, ci urmarea unei hotărâri luate înainte ca el să poată refuza. Din acest punct de vedere, drumul e deja încheiat. Restul e doar umblet.

Personajul suportă totul cu o uimitoare detașare. Suferința îi traversează corpul, dar nu pare să ajungă până în străfund, ca și când viața trăită nu ar atinge niciodată ceea ce contează cu adevărat. Trupul e purtat, lovit, folosit, dar miezul rămâne neatins. Nu e stoicism și nu e sfințenie demonstrativă. E o desprindere de sine din care se naște o egalitate profundă, care nu ține nici de morală, nici de ideologie. El nu se simte nici deasupra, nici dedesubtul nimănui. Boier sau cerșetor, călugăr sau soldat, toți sunt pur și simplu oameni, iar el e unul dintre ei, fără comparație și fără măsură.

Întâmplările trec prin Ivan ca fumul. Sunt dense pe moment, apoi se risipesc fără urmă. Viața nu apare ca minciună, ci ca inconsistență. Nimic nu se fixează, nimic nu se adună, nimic nu devine destinație. De aici și senzația de maya a vieții trăite.

În acest fum se așază și înșiruirea de obiceiuri vechi, ritualuri și superstiții ale unei lumi dispărute. Autorul nu le judecă și nu le explică. Le lasă să funcționeze ca un cadru în care viața se mișcă firesc, fără să se întrebe prea mult de ce. Nu ca într-un muzeu, ci ca într-o lume care încă respira așa.

Plăcerea cu care Ivan își povestește viața nu e dorință de justificare și nici confesiune. E dovada că nimic din ce a trăit nu s-a lipit definitiv de el. Povestea se spune și se lasă să se ducă, exact ca viața însăși.

Am citit cartea fără să știu dacă voi găsi ceva și am terminat-o cu senzația că nu am primit nimic din ce m-aș fi așteptat să primesc. Nu o poveste care să te prindă, nici un personaj care să te tragă după el, nici o concluzie care să se așeze liniștitor. Mai degrabă o stare de mirare incomodă, ca atunci când te uiți mult timp la ceva și nu găsești cheia potrivită.

Nu pot spune că am priceput mare lucru la sfârșitul cărții. Am rămas mai degrabă cu impresia că m-am dizolvat și eu în stepa aceea nesfârșită, pe urmele pașilor lui Ivan Golovan, mergând fără scop, fără destinație, fără să mai aștept ca drumul să ducă undeva.

S-ar putea ca interpretării mele să-i fi scăpat totuși ceva. Ivan trăiește într-un registru în care sensul, voința și chiar identitatea par secundare, fără să fie negate explicit. Această normalitate stranie e însă foarte departe de modul în care percep eu lumea.

+2

0