Rockfort, Kingston & Big Apple
Jurnal canadian - capitolul 12

Din Ottawa am plecat spre Toronto, destinația finală a acelei zile. Dar distanța nu era foarte mare și ziua trebuia umplută cu ceva interesant. Organizatorii excursiei noastre s-au gândit la o croazieră prin Arhipelagul 1000 de Insule, așa că prima oprire a fost la Rockport, pe malul fluviului Saint Lawrence.

Arhipelagul Thousand Islands se află chiar pe fluviul Saint Lawrence, în zona în care acesta iese din Lacul Ontario și începe să curgă spre nord-est, către Montréal și Atlantic. Pe o porțiune de aproximativ 80 de kilometri, albia largă a fluviului este presărată cu peste 1.800 de insule, printre care șerpuiește și granița dintre Canada și Statele Unite. Unele insule sunt canadiene, altele americane. Partea canadiană este protejată prin Thousand Islands National Park, unul dintre cele mai mici parcuri naționale ale Canadei, alcătuit nu dintr-un teritoriu compact, ci din insule și mici suprafețe de uscat răspândite de-a lungul fluviului. Parcul nu cuprinde însă întregul arhipelag, care continuă și pe partea americană.

Insulele sunt vârfurile rămase la suprafață ale Frontenac Arch, o veche formațiune de rocă ce leagă geologic Scutul Canadian de Munții Adirondack. După retragerea ghețarilor, apele au acoperit zonele mai joase, lăsând deasupra lor această puzderie de petice de uscat. Unele sunt suficient de mari pentru drumuri și așezări, altele abia au loc pentru o casă și câțiva copaci. Pentru a intra în numărătoarea celor 1000 de Insule, o bucată de uscat trebuie să rămână deasupra apei tot anul și să poată susține cel puțin un copac viu.

Croaziera noastră a început la Rockport, o așezare minusculă de pe malul canadian al fluviului. Astăzi trăiește în bună măsură din turismul cu croaziere dar locul este mai vechi decât industria aceasta. În secolul al XIX-lea aici funcționau șantiere navale și se construiau ambarcațiuni pentru navigația pe Saint Lawrence. Poziția era ideală într-o vreme în care fluviul reprezenta una dintre principalele căi de transport ale regiunii.

Rockport n-a ajuns niciodată un oraș adevărat. A rămas o mică așezare pe malul apei, iar astăzi debarcaderele, vasele de croazieră și casele de vacanță par să dea tonul locului. De aici ne-am urcat și noi pe vapor și am pornit printre insule.

Odată plecați din Rockport, am înțeles repede de ce croaziera este atracția principală a locului. Insulele apăreau una după alta, uneori despărțite de întinderi largi de apă, alteori atât de apropiate încât vaporul părea să se strecoare printre ele. Cele mai multe erau împădurite, iar pe multe dintre ele se vedeau case de vacanță, de la cabane destul de modeste până la vile care ocupau aproape întreaga insulă.

Unele proprietăți mi s-au părut aproape caraghioase. O bucată de stâncă, câțiva copaci, o casă, un ponton și gata, insula personală. Accesul se face, firește, cu barca, iar vecinul poate fi suficient de aproape cât să-l vezi la cafea sau suficient de departe încât să nu poată veni la tine fără să pornească motorul.

Peisajul este foarte verde și foarte liniștit, dar nu tocmai sălbatic. O bună parte dintre insulele pe lângă care am trecut poartă urmele evidente ale oamenilor, cu case, pontoane, bărci și peluze îngrijite până la marginea apei. Thousand Islands este mai degrabă un amestec curios de natură și refugiu de vacanță decât un arhipelag virgin.

Printre zecile de insulițe care mi-au trecut prin fața ochilor, câteva mi-au atras atenția nu doar prin casele cocoțate pe ele, ci și prin poveștile lor.

Zavikon Island este legată de vecina ei minusculă printr-un podeț împodobit cu steagurile Canadei și Statelor Unite. De aici legenda că ar fi „cel mai scurt pod internațional din lume”. Numai că ambele insule sunt canadiene, iar granița reală trece prin altă parte a arhipelagului. Povestea continuă totuși să fie spusă turiștilor, semn că o legendă bună moare greu.

Sunken Rock Lighthouse pare aproape o jucărie așezată pe apă. Farul stă pe o stâncă minusculă, suficientă doar pentru construcție și câteva anexe, și amintește că Saint Lawrence nu este doar decor pentru croaziere, ci o veche și foarte importantă rută de navigație.

Apoi apar proprietățile din Millionaire’s Row, vile și domenii construite în epoca în care bogații americani descoperiseră Thousand Islands ca loc de vacanță. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea, regiunea devenise un refugiu de vară pentru familii foarte bogate din New York și din alte orașe americane.

Printre insulele cu povești se află și una minusculă, ocupată aproape complet de o casă. Este cunoscută drept Hub Island sau Just Room Enough Island, dar ghizii îi spun și Mother-in-Law Island. Legenda locală pretinde că George Boldt, viitorul proprietar al celebrului castel din apropiere, și-ar fi instalat aici soacra, la o distanță suficient de mică pentru a o avea aproape și suficient de mare pentru a o avea, totuși, pe altă insulă. Povestea este prea bună ca să nu fie repetată, chiar dacă nu pare să existe vreo dovadă serioasă că ar fi adevărată.

Dintre toate poveștile insulelor, cea mai spectaculoasă este însă legată de George Boldt. Imigrant german ajuns în Statele Unite și devenit unul dintre marii hotelieri ai epocii, Boldt administra Waldorf-Astoria din New York și Bellevue-Stratford din Philadelphia. La începutul secolului al XX-lea a cumpărat Heart Island, aflată pe partea americană a arhipelagului, și a început aici construcția unui castel uriaș pe care voia să i-l ofere soției sale, Louise.

Proiectul a devenit repede mult mai mult decât o simplă casă de vacanță. Sute de muncitori au lucrat la un ansamblu cu zeci de camere, turnuri, grădini și clădiri anexe. Numai că în 1904 Louise Boldt a murit pe neașteptate. George Boldt a trimis imediat ordinul ca lucrările să înceteze și nu s-a mai întors niciodată pe insulă.

Timp de peste șaptezeci de ani, castelul a rămas neterminat și abandonat. Abia în 1977 insula a fost cumpărată de Thousand Islands Bridge Authority, care a început restaurarea clădirilor. Astăzi Boldt Castle poate fi vizitat, dar Heart Island aparține Statelor Unite, așa că vizitatorii care debarcă aici trebuie să îndeplinească formalitățile de intrare în SUA. Noi ne-am mulțumit să-l admirăm de pe vapor.

Boldt nu se oprise însă la castel. Pe Wellesley Island, chiar vizavi, construise și Boldt Yacht House, un soi de garaj monumental pentru iahturile familiei. Clădirea arată mai degrabă ca un conac decât ca un hangar, cu docuri interioare suficient de mari pentru ambarcațiuni de dimensiuni serioase. Până și garajul trebuia, se pare, să țină pasul cu castelul.

Croaziera s-a terminat înapoi la Rockport, după aproape două ore în care granița dintre Canada și Statele Unite șerpuise nevăzută printre noi și insule. Am coborât de pe vapor și ne-am întors la autocar. Toronto era încă departe, iar organizatorii mai aveau câteva idei pentru umplerea zilei.

Următoarea oprire a fost la Kingston, pe malul lacului Ontario, chiar în apropierea locului unde din lac se naște fluviul Saint Lawrence. N-am avut timp să descoperim orașul pe îndelete, dar am apucat să vedem suficient cât să-mi dau seama că avea un aer diferit de orașele canadiene prin care trecuserăm până atunci. Multă piatră cenușie, clădiri vechi și case victoriene îi aminteau vizitatorului că Kingston are o istorie neobișnuit de lungă pentru această parte a Canadei.

Kingston este unul dintre cele mai vechi orașe din Canada engleză, dar începuturile sale sunt franceze. În 1673, francezii au ridicat aici Fort Frontenac, într-un punct strategic la capătul estic al lacului Ontario, de unde puteau controla navigația și comerțul spre Marile Lacuri. După Războiul de Șapte Ani, regiunea a trecut sub control britanic, iar după Revoluția Americană aici s-au stabilit numeroși loialiști refugiați din noile State Unite.

Poziția orașului, la întâlnirea lacului Ontario cu fluviul Saint Lawrence, i-a asigurat multă vreme importanța militară și comercială. Pentru o perioadă foarte scurtă a primit chiar rolul cel mare. Între 1841 și 1844, Kingston a fost prima capitală a Provinciei Canada, formată prin unirea Canadei de Sus cu Canada de Jos. Capitala a plecat însă repede de aici, printre motive fiind dimensiunile reduse ale orașului și apropierea prea mare de granița americană.

Din scurta noastră plimbare au rămas mai ales clădirile masive din piatră cenușie, câteva case victoriene, catedrala St. George și impunătoarea primărie, începută tocmai în perioada în care Kingston era capitală. Orașul și-a pierdut repede statutul, dar clădirea proiectată pentru vremuri mai ambițioase a rămas.

La plecare am trecut și pe lângă zidurile masive ale Kingston Penitentiary, deschis în 1835, primul penitenciar din Canada și, mai târziu, una dintre cele mai cunoscute închisori de maximă securitate ale țării. Inițial aici erau închiși atât bărbați, cât și femei, în secții separate. În 1934, chiar peste drum, a fost deschis Prison for Women, care avea să rămână timp de aproximativ 60 de ani singura închisoare federală pentru femei din Canada. Aceasta s-a închis în 2000, iar Kingston Penitentiary a continuat să funcționeze ca închisoare de maximă securitate până în 2013. Astăzi fostul penitenciar este deschis vizitatorilor și poate fi explorat în cadrul unor tururi ghidate.

Forma lor a sugerat numele de „cozi de castor”, iar de aici gogoașa a făcut carieră și a ajuns una dintre specialitățile canadiene oferite astăzi turiștilor.

Verdictul meu a fost ceva mai puțin solemn. Bună, caldă, cu zahăr și scorțișoară, dar tot gogoașă.

Ultima oprire înainte de Toronto a fost la The Big Apple, unde am avut o pauză generoasă pentru masă și pentru inevitabilele cumpărături de suveniruri. După castel, oraș istoric și penitenciar, programul zilei ajungea astfel la un măr gigantic de pe marginea autostrăzii.

The Big Apple se află la Colborne, într-una dintre importantele regiuni pomicole din Ontario, dar ideea mărului gigantic nu este deloc canadiană. I-a aparținut australianului George Boycott, care s-a mutat aici în anii 1970 și s-a inspirat din Big Pineapple, o atracție turistică asemănătoare din Queensland. Într-o regiune plină de livezi, ananasul s-a transformat firesc în măr. După mai mulți ani în care Boycott a încercat să-și transforme ideea în realitate, The Big Apple s-a deschis în 1987. Astăzi uriașul Mr. Applehead domină locul, înconjurat de brutărie, restaurant, magazine de suveniruri și tot soiul de distracții pentru călătorii de pe autostrada 401.

Era un balamuc de nedescris în complexul acesta, lume multă, străini și localnici claie peste grămadă, înghesuială la tejghelele de mâncare și prin magazine. Eu mi-am cumpărat doar un apple blossom și o cafea cu lapte, pe care le-am înfulecat pe o băncuță aflată nu departe de un stâlp cu indicatoare spre diferite orașe ale lumii. Așa am aflat că de acolo mai aveam de mers 7.611 kilometri până la București.

Din fericire, Toronto era ceva mai aproape.