Plimbându-mă eu așa hai-hui prin Higashimaya, numai ce mă trezesc dintr-o dată în fața unei alei în trepte ce m-a făcut să mă opresc brusc locului. Se lăsase deja întunericul, pe mine mă cam prinsese oboseala din urmă dar aleea aceea era pur și simplu imposibil de ignorat. Așa că am urcat, să văd ce-mi propune la capătul ei. Am dat acolo de-o săgeată insistentă ce mă trimitea la stânga, spre casa de bilete a templului Kodai-ji. Am hotărât să nu ignor nici săgeata. Și așa m-am ales cu experiența serendipity a excursiei japoneze, ce-a încununat precum o bomboană delicioasă tortul acestei zile minunate petrecute în Kyoto. Iubesc surprizele astea.
Nimerisem într-unul dintre cele mai mari temple zen din Kyoto. Și după mintea mea unul dintre cele mai frumoase. Drept să spun, la momentul vizitei nu mi-am bătut capul deloc cu ceea ce vedeam acolo. M-am străduit doar să mă transform într-un burete cât mai spongios și să mă îmbib cu frumusețea locului, cu pacea din jur. Surprinzător, erau foarte puțini vizitatori, câteodată părea că am templul doar pentru mine însămi. Mi-au plăcut nespus de mult grădinile templului, casele de ceai, mica pădurice de bambus. Timpul petrecut acolo mi s-a părut vrăjit, l-aș fi lungit la nesfârșit.
Mai apoi am aflat și povestea templului. Kodai-ji a fost construit în anul 1605 de către Nene, văduva lui Toyotomi Hideyoshi, unul din cei trei mari generali care au contribuit la reunificarea Japoniei în jurul anului 1600. După moartea soțului său, Nene s-a retras aici pentru tot restul vieții pe post de călugăriță, să-și plângă bărbatul. A fost ajutată la construcția templului de noul Shogun, Tokugawa Ieyasu, pe care l-a susținut împotriva nepotului soțului său. Sus pe deal, mausoleul lui Hideyoshi și al soției sale a supraviețuit neschimbat până în zilele noastre, bogat ornamentat, înclusiv cu makie (o specialitate a casei) , un fel de lac cu intarsii de aur și argint. Se povestește că pe vremuri și hojo-ul era împodobit cu astfel de makie, dar din păcate a ars și a fost refăcut într-un stil mult mai modest.
Oare cum o fi decurs în realitate viața lui Nene la templu, și a celor care au urmat după ea ? Să fi fost dedicată în întregime meditației și atingerii Nirvanei ? Așa cum mi s-a prezentat mie, Kodai-ji pare locul ideal pentru așa ceva. Cum s-or fi simțit cei ce-au asistat aici la o ceremonie a ceaiului, acolo sus pe deal în cocioabele acelea pline de wabi, cu tot orașul Kyoto întinzându-se la picioarele lor? Cum o fi să stai pe podețul acela de lemn, întins peste lacul în care se oglindește cerul, și să privești luna ? Habar n-am să răspund la întrebările astea.
Știu doar că pentru mine, ora petrecută la Kodai-ji a fost un dar frumos, primit pe neașteptate, pentru cine știe ce faptă bună pe care am făcut în viața asta sau într-o alta, anterioară. Un dar care îmi va rămâne pentru mult timp în suflet.
Ți se potrivește perfect dictonul „Caută și vei găsi!”.
Cele relatate și pozele m-au furat în plimbarea ta!
Bravo, Mihaela!
Mai că-mi vine să recidivez și să mă mai duc o dată în Japonia .
Minunata relatare!
Mulțumesc