Kyoto – într-o lume portocalie la Fushimi Inari Taisha
jurnal japonez - capitolul 9

Sâmbătă, 21 aprilie pe la 8:30 dimineața. O nouă zi se întindea în fața noastră, la fel de senină și frumoasă ca precedenta, dar imaculată încă precum o foaie albă de hârtie pe care nu era scris nici un gând. Planurile zilei nu erau atât de ambițioase ca cele de ieri, lista cu obiective de vizitat era mult mai scurtă. Pentru a o bifa însă trebuia să luăm trenul către Nara, o altă fostă capitală a Japoniei, aflată la sud de Kyoto la o oră distanță cu trenul. Și pentru că ziua era lungă, aveam în program un popas de câteva ceasuri pe Inari-san, muntele zeiței Inari din sudul Kyoto-ului, pentru a-i vizita „catedrala” – templul Fushimi Inari Taisha.

Problema a fost că multe alte persoane aveau exact aceleași obiective de îndeplinit ca și noi. Templul ne-a întâmpinat cu o aglomerație îngrozitoare. Din gară se revărsau râuri-râuri de călători ce întăreau rândurile asediatorilor deja numeroși. Aleea ce ducea la templu era ticsită, zona porții de intrare și a honden-ului așișderea, iar în magazinașele cu suveniruri de pe margine nu mai puteai arunca un ac.

Japonezii vin aici puhoi îndeosebi petru a-i adresa rugăminți lui Inari, unul dintre cele mai apreciate kami ( spirite ) ale panteonului shintoist. Fushimi Inari Taisha e cel mai important altar din Japonia închinat acestei zeități. Călătorii străini vin aici pentru a se plimba pe sub miile de porți torii – Senbon Torii – ce împânzesc dealul din spatele templului și care au fost donate de către credincioșii recunoscători, cărora Inari le-a îndeplinit rugămintea. Porțile se întind, înghesuite una în alta, precum un balaur portocaliu ce stă dormind încolăcit pe muntele zeiței Inari ( de fapt un deal de 233m înălțime ). Din loc în loc șirul lor e spart de spații unde se află alte mini și micro-altare, împodobite și ele cu mini și micro-torii.

Din fericire, pe măsură ce aleea ce duce în vârful dealului a devenit mai abruptă s-au împuținat și curioșii. E drept, torii-le nu mai sunt atît de înalte și impresionante, dar lumina soarelui se strecoară la fel de frumos printre ele. Măcar aici le poți admira în liniște, nu înghesuit ca la metrou în orele de vârf. Există mai multe cărări ce duc în vârful dealului, unde se află un alt templu închinar lui Inari. De pe hărțile afișate de-a lungul traseului am aflat c-ar fi aproximativ 4 km de parcurs până sus, drept urmare cel puțin o oră de urcat și alta de coborât. Timp pe care eu nu-l aveam, așa că m-am oprit pe la jumătate, cât să arunc o privire spre orașul Kyoto ce se întindea la vale. Apoi am coborât spre punctul de întâlnire pe care ni-l stabilise Voica. Am ajuns leoarcă de sudoare și cu limba scoasă de-un cot.

Ar fi cazul să pomenesc acum câte ceva și despre istoriile aflate cu ocazia vizitei la Fushimi Inari Taisha. Așadar …

Primul templu a fost construit aici în jurul anului 700 de către clanul Hata și închinat încă de pe atunci zeiței Inari, protectoarea culturilor de orez și al sake-ului. Popularitatea zeiței nu a scăzut deloc în mia (plus un pic) de ani ce a urmat, dimpotrivă. Cu timpul, competențele zeiței s-au diversificat mult. A început să se ocupe mai întâi de comerț, înlesnind afacerile susținătorilor ei, apoi a trecut de partea samurailor, ajutându-i să-și poarte bătăliile. De … a ținut și ea pasul cu schimbările societății omenești. Se spune că în zilele noastre s-ar fi făcut corporatistă și-i ajută pe japonezi să împânzească lumea cu produsele lor. Altfel cum s-ar explica multele torii ridicate în cinstea ei de nenumărate firme pline de succes.

Ajutoarele cele mai de nădejde ale zeiței Inari sunt vulpițele kitsune. Sarcina lor principală e de a înlesni comunicarea zeiței cu oamenii. Viclene, îndrăznețe, descurcărețe, nu sunt complet diferite de vulpile de pe la noi. Au însă în plus capacitatea de a se strecura în corpul oamenilor și de a-i poseda. Sunt deopotrivă spirite binevoitoare, gata să te ajute la greu, sau spirite răutăcioase și capricioase, în funcție de toanele de moment. Se mai spune că pot trăi o sută de ani și pe măsură ce îmbătrânesc le mai crește câte o coadă, odată cu înțelepciunea și cu puterile ce le posedă. Nouă ar fi numărul maxim de cozi pe care le pot căpăta.

Dacă ar putea întrece ceva la număr miile de porți torii pe muntele Inari-san, acestea ar fi statuile de piatră ale vulpilor. Unele sunt mari și impunătoare, altele mici cât palma. Toate poartă în bot ba un spic de orez, ba o cheie de la grânar ( orezar mai corect ), ba un diamant, funcție de sarcinile pe care le au de îndeplinit. Aprecierea publică a făcut ca unele să aibe și hăinuțe roșii ( să nu le deoache careva, oare ? ).

Una peste alta, vizita la Fushimi Inari Taisha a fost o experiență interesantă. N-aș putea-o trece în topul celor mai frumoase clipe japoneze pe care le-am trăit, mai ales datorită îngrămădelii de oameni printre care a trebuit să mă strecor. Templul e deschis 24 de ore din 24, dar mai spre seară se răresc și vizitatorii, așa că s-ar putea ca impresia să fi fost mult mai favorabilă dacă nimeream aici la spartul târgului.

Și-a mai fost un cui care mi s-a înșurubat în creier și nu mi-a dat pace. Aparent, oriunde te-ai duce pe Pământul ăsta, pare că tot iubirea pentru partea materială a vieții le este mai dragă oamenilor. Altfel de unde atâtea rugăminți și ofrande aduse unei zeițe ce promite dobândirea de bogății, succes în afaceri, îndemânare în șmecherirea competitorilor. Într-o țară săracă, mai treacă-meargă, dar într-o țară atât de bogată ca Japonia …

Sau te pomenești că acesta e adevăratul și singurul mers al lucrurilor ?

Torii și poarta Romon de intrare la templu
În zona honden-ului. Nu vă lăsați înșelați …
… cam asta era densitatea pe metru patrat jos la vale.
La deal, lucrurile stăteau mult mai bine.
Până și plăcuțele ema, pe care sunt scrise dorințele adresate spiritului templului sunt în formă de cap de vulpe.
Senbon Torii

O privire încețoșată spre Kyoto
Ruși sunt peste tot 🙂
O kitsune mititică.

O kitsune impresionantă
La sfârșit, în teichoan. Un loc de tras sufletul și savurat o ceremonie de lins înghețată verde-matcha, meditând la frumusețea grădinii.
Despre AncaHM Articolele 667
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei responsabilă cu zburatul pe covoare fermecate prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !

2 Comentarii

  1. … ce mult îmi place că nimic nu a scapat spiritului tău de observație, nici nu m-aș fi gândit că pe torii ar putea fi altceva decât nume scrise cu litere japoneze și apoi, cine alții decât rușii, că doar le-o merge mai bine afacerile! Ce m-a amuzat!

    • Mai erau câteva inscripții pe care le puteam citi ( litere latine 🙂 ). Dar păreau nume asiatice totuși. Și pe mine m-a distrat rusul !!!

Ceva păreri ... observații ... dojeni ...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.