În 26 aprilie am descoperit că și-n Japonia sunt locuri ce seamănă leit c-un picior de plai și-o gură de rai ca cele de pe la noi de-acasă. Am găsit unul, cuibărit în mijloc de codru des, la poalele unor munți cu creste încă înzăpezite, așezat de-a lungul unui râușor de munte alb ca laptele. Până s-ajungem la el a trebuit să chinuim nițel autocarul pe drumuri pline de serpentine și primejdios de înguste, taman bune pentru ca șoferul nostru să-și demonstreze talentele automobilistice.
Locșorul de care pomeneam e un sătuc ce se cheamă Shirakawa-go și, de frumos ce e, a căpătat ștampila de monument UNESCO.
Satul are doar case de lemn ce par aterizate acolo dintr-o poveste veche de veacuri. Stilul în care sunt construite se cheamă gasshō-zukuri – mâini adunate în rugăciune – și a apărut pentru prima oară prin jurul anului 1700. Din fericire, stilul acesta e încă folosit și în ziua de azi. E numit așa din pricina acoperișurilor foarte mari ce coboară până aproape de pământ, țuguiate toate, construite în două ape și acoperite cu paie. Privite din față chiar arată ca două palme de călugăr budist strâse în rugăciune. Aproape toate casele sunt aliniate ca la armată, cu o față ce privește spre miazăzi și cealaltă spre miazănoapte, nu din pricina unui moft, ci din cauză că așa rezistă mai bine vitregiilor iernii. Se spune că în Shirakawa-go iernile sunt deosebit de grele, cu zăpezi multe și ger cumplit. Casele nu sunt mici deloc, pot ascunde sub acoperiș trei sau patru nivele. La ultimul nivel, majoritatea dintre ele aveau pe vremuri o mică făbricuță: unele aveau crescătorii de viermi de mătase; într-altele se fabrica praf de pușcă; într-altele sake.
Așezarea pe care am vizitat-o noi se numește Ogi-machia și e o bucățică a satului Shirakawa-go. Nu e un muzeu al satului, există oameni ce-și trăiesc viața cea de toate zilele aici, chiar dacă satul lor pare încremenit undeva în trecut. Pe vremuri era aproape complet izolat. Nu prea existau drumuri care să-l lege de lume, iar pe timp de iarnă toate ieșirile erau blocate de nămeți. Astăzi lucrurile s-au schimbat și oamenii trăiesc ca în vitrină. O șosea asfaltată trece chiar pe la marginea satului. De pe ea se revarsă zilnic mai mulți năvălitori decât sufletele din sat. De, cine n-ar vrea să se bucure de un ceas petrecut la țară?
Am întărit și noi, pentru un ceas și ceva rândurile invadatorilor. N-am făcut prea multe lucruri aici: ne-am plimbat pe săturate prin sat, aruncând priviri indiscrete prin gospodăriile oamenilor; am vizitat casa celui mai mare gospodar din sat – a familiei Wada; am urcat într-un punct panoramic de unde se vede frumos întreg satul; și nu în ultimul rând am scotocit prin magazinașe după suveniruri de adus acasă.
După care ne-am încolonat în urma Voicăi și duși am fost.
Tare mi-ar fi plăcut să stăm o noapte într-o căsuță de paie!
Din pozele tale se vede frumusețea primăverii japoneze!
Și mie mi-ar fi plăut. Mai ales să mă trezesc dimineața în liniștea unui sat pierdut în pădure.