După-amiaza zilei de 21 aprilie ne-a prins colindând prin Nara. Am ajuns aici pe la prânz, pe aceași linie de tren regional pe care porniserăm din Kyoto dimineața și de pe care coborâserăm pentru a face incursiunea de la altarul Fushimi Inari Taisha. În Japonia trenurile circulă des și cu mare punctualitate așa că poți să te bazezi cu încredere pe ele când planifici o excursie. Zici c-ar fi niște linii de metrou.
După o altă pauză ( de masă de data asta ) am continuat drumul început la gară, de-a lungul străzii Sanjodori, pătrunzând încet-încet în zona de interes turistic a orașului și, totodată, în poveștile lui.
Prima poveste – Căprioarele din Nara
Se întâmpla prin secolul 8 al erei noastre. Legenda spune că atunci când șefii puternicului clan Fujiwara, ce stăpânea la acel moment toată zona, dorind să construiască un altar al familiei, l-au invitat pe însuși zeul templului din Kashima să vină să-i ajute. Zeul s-a înduplecat și-a sosit aici, în Nara, călare pe un cerb alb. Începând de atunci cerbii și căprioarele au fost respectate și protejate neîntrerupt de oamenii locului, fiind considerate mesagerii zeilor.
În zilele noastre, parcul din Nara e plin de astfel de creaturi, e drept mai maronii nu albe precum cerbul din poveste. Se spune c-ar fi sălbatice, dar nu dau semne. Se plimbă nestingherit printre oameni și-și văd de treabă, fără nici o frică. Ba uneori îi și hăituiesc pe posesorii de biscuiți special preparați pentru ele, dacă respectivii se moșmondesc cu despachetatul și nu prezintă prompt ofranda. Am pățit-o pe propria piele. Am fost ciupită de fund și de alte părți proeminente, de trei căprițe insistente și nepoliticoase care m-au asaltat, până când m-am enervat și-am cedat biscuiții unor persoane mai înțelegătoare.
Dar nu toate căprioarele sunt prost crescute. Multe din ele răspund respectuoase cu o plecăciune proprie plecăciunii posesorului de biscuiți și-i iau cu gingășie delicatesa din mână. Altele nu sunt defel pofticioase și se mulțumesc cu un scărpinat.
A doua poveste – Altarul Kasuga Taisha
Tot distrându-ne noi cu căprioarele parcului din Nara, am pătruns pe nesimțite pe aleea ce duce la templul Kasuga Taisha – cel construit de clanul Fujiwara pentru un zeu. Drumul e flancat cu mii de felinare de piatră, nu poate fi ratat.
Vizita noastră s-a oprit în zona heiden – locul unde se depun ofrandele – sub o tufă de glicină. Templul propriu-zis nu l-am vizitat din lipsa de timp. Am găsit aici alte sute de felinare, de data asta de bronz, donate de credincioși recunoscători.
Din păcate, nici un felinar nu era aprins. Se spune că prind viață doar de două ori pe an, o dată la începutul lui februarie și a doua oară la mijlocul lui august cu ocazia unor sărbători anume.
După de ce-am umplut bine plămânii cu parfum de glicină am plecat mai departe, spre cea mai impresionantă clădire de lemn pe care am văzut-o în viața mea.
A treia poveste – Todai-ji
Templul Todai-ji a răsărit taman din zorii istoriei regatului nipon. Se povestește că pe la anul 750 al erei noastre, pe când Nara era capitala imperiului, împăratul Shomu a hotărât construirea de-a lungul și de-a latul Japoniei a nenumărate temple închinate lui Budha, pentru a întări și încuraja pătrunderea acestei religii în țara sa. Cel mai grozav dintre ele a fost Todai-ji, templu imperial din Nara.
Complexul cuprindea în perioada lui de glorie: cea mai mare structură de lemn ce-a fost construită vreodată, Daibutsuden – Sala Marelui Buda – un record ce după unele păreri nu a fost încă doborât; două pagode impresionante ce flancau sala principală; o mulțime de alte clădiri auxiliare. Se spune că pentru construirea lui, împăratul Shomu și-a golit visteria și și-a pus țara pe butuci. Păduri întregi au fost sacrificate, tot bronzul împărăției a fost topit pentru a crea imensa statuie a lui Buda adăpostită în Daibutsuden, grămezi de aur au fost importate pentru tronul lui Buda.
Din păcate pentru noi cei de astăzi, minunile construite atunci mai pot fi admirate, așa în integralitatea lor, doar în machete. Complexul a ars de nenumărate ori în mia de ani ce-a trecut de la apariția lui pe lume, a trebuit să facă față multor cutremure. Unele clădiri au dispărut pentru totdeauna, altele au reapărut împuținate. Însăși Sala Marelui Budha a fost reconstruită ultima dată în anul 1708 și e doar două-treimi din cea inițială. Nici Budha cel de bronz n-a scăpat nevătămat, și-a pierdut capul o dată dar a fost refăcut.
Nu știu ce părere și-au făcut ceilalți, dar pe mine m-a impresionat mult templul Todai-ji. Statuia lui Budha poate mai puțin, nu înțeleg neam nevoia, dorința de a construi statui imense închinate unei personalități ce ne-a învățat să ne debarasăm de dorințe și de pofte. Nici măcar nu mi s-a părut prea frumoasă. Dar clădirea … nu mi-am putut imagina c-ar putea exista pe lumea asta o casă de lemn de asemenea dimensiuni .
Am aflat aici o altă poveste simpatică, legată de o gaură ce există la baza unui pilon de susținere din interiorul sălii celei mari. Legenda spune că respectiva gaură ar fi de dimensiunea unei nări de-a lui Budha cel din statuie și că a fost lăsată intenționat acolo ca un test pentru cumpătare. Cine reușește să se strecoare prin gaură a trecut testul și drept răsplată va primi iluminarea în viața viitoare. Ultima mea speranță a fost spulberată. 🙂
Și cu asta, basta. Excursia în Nara se terminase. Am luat trenul înapoi spre Kyoto unde mai aveam de dormit o singură noapte. A doua zi urma să ne despărțim de valize ( au fost preluate de un curier și trimise înaintea noastră la Osaka ) iar noi, cu rucsacul în spate (și călare pe-un vagon de tren) urma să urcăm pe muntele Koya.
Fii primul care comentează