Duminică, 22 aprilie a fost ziua în care ne-am luat rămas bun de la Kyoto. Nu am făcut-o cu bruschețe, n-ar fi fost politicos după ce-am petrecut clipe atât de frumoase aici, am plecat abia după ce-am făcut o scurtă vizită altarului shinto Heianjingu.
Chiar dacă nu e vechi de sute de ani, chiar dacă nu e la fel de spectaculos ca alte temple din Kyoto, Heianjingu merită atenție, măcar pentru povestea nașterii sale.
Heianjingu e o reproducere la scară mai mică a celui dintâi Palat Imperial (Daigoku-den) construit aici în anul 794. Prima construcție datează de la sfârșitul secolului al 19-lea, dar altarul de astăzi a fost ridicat în anul 1979 după ce prima construcție a fost mistuită de flăcări în anul 1976.
Heianjingu a fost ridicat în 1895, an ce-a marcat aniversarea a 1100 ani de la fondarea orașului Kyoto, Heian-kyo după numele lui vechi. Altarul a fost închinat Împăratului Kammu (737-806), cel care a mutat capitala imperiului la Kyoto. În anul 1940, în plin razboi și fervoare naționalistă, altarul a fost închinat și împăratului Komei (1831-1867), tatăl împăratului Meiji, cel din urmă împărat a cărui curte a rezidat în Kyoto.
Heianjingu a fost construit în stilul Chodo-in, cea mai importantă clădire ce-a existat în capitala Heian.
Prin urmare Heianjingu e întruparea materială a nostalgiei celor din Kyoto, a tristeții izvorâte din pierderea importanței orașului lor. Iar dacă ceea ce se spune e adevărat, că spiritele celor doi împărați sălășluiesc aici, cei doi au acum timp să-și pună țara la cale despre cei 1000 de ani de glorie ai orașului lor. Și, cine știe, să-i plănuiască un nou viitor la fel de spectaculos.
Am stat și noi nițel în preajma altarului, cât să-i aflăm povestea, apoi ne-am afundat în grădina ce se întinde în spatele lui. Mie, uneia mi-a plăcut mai mult partea asta a vizitei.
Grădina altarului Heian a fost concepută de Ogawa Jihei (1860-1933) și e apreciată îndeosebi primăvara, când e plină de cireși înfloriți. Zona cea mai frumoasă a grădinii e cea din preajma eleșteului mare. Garyu-kyo – Cărarea Dragonului – leagă acest eleșteu de unul mai mic, numit Lacul Dragonului Verde. Podul acoperit pe care stă cocoțată o pasăre phoenix, numit taihei-kaku – podul păcii, conduce vizitatorul spre ieșirea grădinii.
N-am avut noi șansa de-a vedea cireșii aceia înfloriți. Am zărit doar câteva rămășițe ale festinului, pe post de flori scuturate în iarbă. În schimb am găsit în grădină câțiva bujori înfloriți și nelipsitele tufe de glicină frumos mirositoare.
Și ne-am ales cu o plimbare minunată în liniștea unei dimineți de duminică.
După care ne-am luat cu-adevărat rămas bun de la orașul Kyoto.
Fii primul care comentează