Călătorul ce ajunge în Amboise poate împușca doi iepuri (arhitectonici) dintr-o lovitură. În primul rând poate vizita palatul regal ce se ridică impunător pe malul Loirei dominând orașul. În al doilea rând poate trece pe la un palat mai mititel, aflat la jumătate de kilometru de primul, pe nume Cloux sau Clos Lucé. De ce-ar face-o? Pentru că aici și-a petrecut ultimii trei ani de viață Leonardo da Vinci.
Clos Lucé a găzduit de-a lungul timpului și alte personaje de seamă. Regele Carol al VIII-lea al Franței a cumpărat această reședință pentru soția sa Ana de Bretania. Se povestește că reginei îi plăcea să se refugieze aici, departe de tumultul Curții, să-și plângă în mica capelă pe care o construise toți copii pe care-i născuse și care nu ajunseseră la maturitate. Tot aici au locuit pentru un timp, înainte de a deveni regi și regine, Francisc I și sora lui Margareta. Dar se pare că Leonardo i-a eclipsat pe toți. În zilele noastre, doar umbra lui se mai zărește în Clos Lucé.
Am fost și eu curioasă să văd cum un rege al Franței a ales să cinstească cea mai grozavă minte a timpului său. Cred că a făcut-o cum se cuvine. Punându-i la dispoziție o locuință atât de confortabilă, dându-i titlul de „Primul pictor, arhitect și inginer al Regelui” cu o pensie de prinț de 700 coroane pe an și lăsându-i posibilitatea de a gândi în voie la tot ceea ce-i trecea prin cap, i-a îndulcit lui Leonardo ultimii ani de viață.
O fi locuit Maestrul confortabil în conacul său, vizita mea însă nu a fost la fel. Și asta din pricina mulțimii de curioși care doreau, ca și mine, de-a intra puțin în universul lui. Casa nu e tot atât de mare cât un palat regal, dar oaspeți are încă și mai mulți. Când am ajuns eu la castel era o mare înghesuială, atât prin încăperile de locuit, cât mai ales în pivniță unde sunt expuse machete ale invențiilor maestrului (construite de IBM), aduse la viață după desenele pe care le-a lăsat în urmă. Am găsit aici primul tanc, primul automobil, prima bicicletă, o mașină zburătoare, un elicopter, o parașută, prima mitralieră, un pod rotitor, și câte și mai câte… Greu am avut loc să fac câteva fotografii.
In grădinile palatului și în Parcul Leonardo da Vinci se mai putea respira. În parc sunt amplasate alte machete după creațiile lui Leonardo. Cu unele dintre ele călătorul curios se poate și juca. Altele doar vor să scoată în evidență „geniul pluridisciplinar al omului universal” după cum scrie și în pliantul primit odată cu biletul de intrare.
Și pentru că în acest an se împlinesc 500 de ani de când Leonardo da Vinci a trecut Alpii și s-a instalat în Franța, la Clos Lucé a fost deschisă o expoziție temporară dedicată celor trei picturi pe care maestrul a hotărât să le ia cu el la plecarea din Italia: Mona Lisa, Sfântul Ioan Botezătorul și Sfânta Ana, Fecioara și Pruncul cu mielul. Pe toate le-a terminat cât a fost oaspete în Cloux. Toate au ajuns în posesia regelui Franței și, după ceva peripeții, în muzeul Louvre, unde sunt și acum. La Clos Lucé nu sunt expuse originalele.
Expoziția disecă picturile pe toate părțile. Le spune povestea, le arată fotografiate în infraroșu, le arată radiografiile. Drept să spun nu s-a lipit nimic de mine, nu am reținut mare lucru din explicațiile citite. Dar mi-a făcut o mare plăcere să pot revedea zâmbetele enigmatice și privirile hipnotice ale Giocondei și ale lui Ioan, blândețea Anei și a Mariei.
PS. Mi-au mai plăcut două clădiri din Parcul Leonardo da Vinci, care nu au legătură cu el, dar sunt foarte interesante și frumoase.
Un porumbar din secolul al 15-lea, ce are în interior amenajate nișe pentru 1000 de perechi de porumbei. Clădirea avea construit și un lăcrimar care împiedica prădătorii să intre în interior.
Prioratul – un conac din secolul al 15-lea, transformat astăzi în han. Plăcuța cu explicații zicea că ai putea găsi aici mâncăruri gătite ca pe vremea Renașterii și că servirea o fac paji îmbrăcați ca în acele vremuri. Nu am îndrăznit să-i trec pragul.
Fii primul care comentează