Pățania mea cu castelul Azay le Rideau mi-a arătat ( încă o dată ) cât de înțeleaptă e vorba ce zice că socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg.
Pe când îmi pregăteam eu lista cu castele de vizitat pe valea Loirei și am văzut fotografii din Azay mi-am zis: ăsta da palat fermecat. E mititel și drăgălaș, precum un Narcis ce stă să-și admire frumusețea în apele râului Indre ce pare să-l îmbrățișeze drăgăstos. Are și o grădină frumoasă, englezească, nici prea mare nici prea mică ci numai bună de o plimbare înainte de culcare. E așezat lângă un sătuc aflat la o oareșicare depărtare de drumurile cele aglomerate și zgomotoase, nu undeva în mijlocul pădurii precum Chambord, dar și destul de departe de lumea dezlănțuită. Dacă o zână bună m-ar pune să aleg în ce castel aș vrea să locuiesc, Azay le Rideau ar fi răspunsul. Încă îmi mențin părerea, chiar dacă …
Mare mi-a fost dezamăgirea când am văzut că Narcis al meu era în plin tratament cosmetic. Nu era vina lui, bineînțeles, că l-am surprins în neglijeu. De eram mai politicoasă aflam dinainte de sesiunea de înfrumusețare și nu veneam în vizită cu așteptări atât de mari. Dar așa… I-am putut da un pupic ( la francezi tare se mai poartă obiceiul ) doar pe un obraz, celălalt era bandajat. Am impresia că făcea în același timp și o cură de dezintoxicare pentru că și interiorul era nițel cam pustiu. Ca să pună capac la toate, până și râul Indre părea supărat, prea curgea năvalnic și tulbure.
Acum că mi-am vărsat oful, pot trece la lucruri mai serioase și aminti câte ceva despre cei care au fost cu adevărat stăpânii castelului.
Povestea locului începe de mult de tot. Primul castel medieval a fost ridicat aici prin anul 1119 de către seniorul de atunci al domeniului, Ridel (sau Rideau) d’Azay cavaler al regelui Filip al II August, pentru a proteja drumul dintre Tours și Chinon. La sfârșitul secolului al 15-le-a domeniul a fost cumpărat de familia Berthelot, ce s-a apucat grabnic de construit. Actualul castel a fost ridicat de Gilles Berthelot, trezorier al regelui Francisc I și de soția sa Philippe Lesbahy, o bogată moștenitoare a pământurilor din împrejurimi. Ca și la Chenonceau , nevasta a avut meritul principal în urmărirea construcției.
Ghinionul celor doi a fost că Gilles era văr cu nefericitul Jacques de Beaune baron de Semblançay. Acesta din urmă s-a pus rău cu regina mamă Louise de Savoie, când a pârât-o regelui că din pricina ei n-a putut plăti mercenarii ce luptau pentru Francisc în Italia. Drept urmare a rămas fără cap. De frică să nu pățească la fel, cei doi Berthelot au dat bir cu fugiții și s-au refugiat la Metz. Așa că Francisc s-a simțit dator să le confiște palatul și să-l dăruiască unui camarad de arme, pe nume Antoine Raffin. Noul stăpân își cam neglijează darul. Abia o nepoata de-a lui, Antoinette, se va instala aici și împreună cu soțul ei îl vor transforma în locuință. Fiul lor, Artus de Saint-Gelais va fi următorul moștenitor. Îl amintesc aici datorită unei mici picanterii. Soția lui Artus a fost guvernanta lui Ludovic al XIV-lea.
Oricum, până în 1791 castelul a rămas în stăpânirea urmașilor lui Antoine Raffin. În prag de revoluție însă, așa abandonat și degradat cum ajunsese, a fost cumpărat de marchizul Charles de Biencourt, ce-a reușit să-l restaureze și să-i redea vechea frumusețe. Urmașii săi îl vor păstra un secol, până în anul 1899. După care au scăpătat și-au trebuit să împrăștie colecțiile palatului în cele patru vânturi. Statul francez a cumpărat castelul și o parte din pământul ce-l înconjoară. Și proprietar a rămas până în zilele noastre.
Cam acestea au fost lucrurile pe cere le-am aflat eu la Azay le Rideau. Cel puțin acelea de care îmi aduc aminte, ajutată fiind de memoria internă și de pliantul primit o dată cu biletul de intrare. Tare bun obicei mai au francezii. Oriunde te duci și dai bani pe un bilet, primești obligatoriu și o hârtiuță sau o mică broșură ce conține neaparat o hartă și câteva vorbe despre locul vizitat. Să nu treci ca și gâsca prin apă, să se prindă ceva de tine.
Fii primul care comentează