Hiroshima
jurnal japonez - capitolul 15

Ziua de 24 aprilie am petrecut-o în Hiroshima și pe isula Miyajima. Am plecat din Koyasan cu o zi în urmă, exact pe același drum: cu funicularul până în stația Hashimoto, de acolo cu trenul până în gara Namba din Osaka, apoi cu metroul până în gara shinkansen-urilor. Distanța Osaka – Hiroshima, de aproximativ 350 km, am parcurs-o în 2 ore. Ce frumoasă e viața când ai la dispoziție un tren de mare viteză! Oare la noi acasă când s-or inventa? Am ajuns spre seară la Hiroshima și, pentru că drumurile astea sunt obositoare totuși, am avut în program doar mâncărică și somn de voie. Abia a doua zi am trecut la lucrurile serioase.

Dacă ar fi fost să-mi fac singură programul de vizite prin Japonia, nu cred că aș fi trecut Hiroshima pe listă. Simt un fior rece pe șira spinării doar când mă gândesc la locurile în care mii și mii de oameni au suferit crunt și de aceea evit pe cât posibil să mă duc acolo. Am ocolit plajele debarcării din Normandia, nu cred c-am să mă duc vreodată în vizită la Auschwitz. În mintea mea, locurile acestea sunt încă îmbibate de gemete, de suferință, de oroare, de moarte.

Ei, dar dracul nu e așa negru. Hiroshima pe care am vizitat-o noi și-a revenit spectaculos în anii ce-au trecut de la război. E un oraș modern ce a răsărit peste dărâmăturile celui vechi, cu oameni ce-au uitat  poate traumele trăite de părinții și bunicii lor.

Obiectivele noastre au fost concentrate într-un singur loc, Parcul Memorial al Păcii. Ce-ar putea fi mai frumos decât să-ți petreci o dimineață de primăvară într-un parc? Doar c-a dat ghinionul peste noi. Un ciclon afurisit, venit din Marea Chinei, turna din ceruri apă cu găleata. O ploaie cu bulbuci ne-a sâcâit întreaga zi, ne-a murat bine de tot și ne-a încurcat socotelile fotografice. Doar înfofolită cu pelerina + cu o umbrelă imensă ( cumpărată de la magazinul hotelului ) deasupra capului, cu coada înfiptă între spinare și rucsac, am putut și eu salva câteva clipe pe post de amintiri.

Prima oară am trecut pe la domul Genbaku – Domul Bombei Atomice – un schelet de clădire lăsat așa cum a rămas după ce Little Boy a căzut peste oraș. Interiorul a fost complet distrus, doar fațadele de beton și carcasa domului au rezistat suflului exploziei. Înainte, clădirea aceasta se afla în mijlocul unui prosper cartier de afaceri, dens populat, și servea drept cameră de comerț și centru expozițional pentru tânăra (dar prea războinica) industrie japoneză. Se spune că structurile ei verticale au rezistat atât de bine pentru că bomba i-a explodat aproape deasupra capului iar forțele imense la care au fost supuse au acționat de sus în jos. Oricum, toți cei ce erau în clădire în acel moment au murit instantaneu. Iar casele din jur au fost făcute una cu pământul.

Peste drum de dom, ascuns pe-o străduță înghesuită de clădiri am găsit Ground Zero, locul hipocentrului exploziei. Acum doar o plăcuță amintește de eveniment și zice așa:

Cărată la Hiroshima de pe insula Tinian de către Enola Gay, un bombardier B-29 al armatei americane, prima bombă atomică folosită în istoria umanității a explodat la aproximativ 600 m deasupra acestui punct. Orașul de dedesupt a fost lovit de un val de aer fierbinte de 4000-6000 °C , de o puternică explozie și de radiații. Majoritatea oamenilor din preajmă și-au pierdut viața instantaneu. S-a întâmplat la 8:15 am, 6 august 1945.

În hipocentrul exploziei se afla la acea data spitalul Shima. Nu el fusese ținta bombei ci podul Aioi aflat în apropiere, dar probabil oricum nu conta având în vedere proximitatea. Doctorul Kaoru Shima, cel ce înființase acest spital, și o soră medicală ce-l ajutase în timpul unei intervenții chirurgicale efectuate din fericire într-o localitate apropiată au fost singurii supraviețuitori. Din pacienți și din personalul spitalului au rămas doar oasele curățate de carnea ce s-a topit pur și simplu. În spatele plăcuței pe care am găsit-o noi se ridică astăzi un nou spital, deschis tot de doctorul Kaoru Shima, încă din 1948. Tenacitatea japoneză are și multe părți bune.

Drumul ne-a dus apoi peste pod în Parcul Memorial al Păcii spre un alt monument și o altă poveste tristă. Monumentul Copiilor a fost ridicat în amintirea lui Sadako Sasaki și a tuturor copiilor ce-au murit din pricina bombei ce-a căzut la Hiroshima în 6 august 1945.

Sadako Sasaki a fost o fetiță ce-a murit la 12 ani de leucemie în spitalul Crucii Roșii din Hiroshima. Avusese doar doi ani când s-a produs explozia. Aparent scăpase nevătămată, deși suflul o aruncase afară din casă și atât ea cât și mama ei, ce se grăbise afară s-o caute, fuseseră prinse de ploaia neagră. Ploaia asta nu e apă ci material radioactiv rezidual ce e propulsat în atmosfera după o explozie nucleară și care cade înapoi pe pământ sub formă de „ploaie” după ce undele de șoc au trecut. La 12 ani Sasaki s-a îmbolnăvit grav de leucemie iar doctorii nu-i dădeau mult timp de trăit. Cu toate acestea, fetița credea cu tărie în legenda celor 1000 de cocori, ce spunea că cel care va îndoi 1000 de cocori origami va trăi 1000 de ani. Cu speranță în suflet s-a apucat de construit cocori. Din păcate a reușit să facă doar 644 înainte de a muri. Ca un omagiu adus ei, colegii de școală și prietenii au completat numărul. Începând de-atunci și până în zilele noastre copii din toată lumea meșteresc cocori din hârtie și-i trimit la Hiroshima pentru a-i atârna ghirlande lângă Monumentul Copiilor. Se adună atât de mulți cocori încât oficialitățile trebuie să-i mai strângă din când în când și să-i recicleze. Drept urmare, în magazinele de suveniruri din apropiere pot fi găsite caiete făcute din fulgi de cocori origami și gânduri frumoase.

De-ar fi căzut ploaia aceasta curată cu bulbuci, ce ne-a sâcâit pe noi, în 6 august 1945 ar fi fost o binecuvântare. Atunci, oamenii mureau cu miile gemând și implorând ca cineva să le dea apă. Există fântâni pretutindeni în Parcul Memorial al Păcii: un zid de apă, un lac, o fântână arteziană, o cascadă sub forma unui un ceas oprit la 8:15 șiroind de apă.

Noi însă am grăbit pasul pentru a ne pune la adăpost în Memorialul Victimelor Bombei Atomice și mai apoi în Memorialul Păcii. Am trecut repejor pe lângă Flacăra Păcii, aprinsă în august 1964, care va continua să ardă atâta timp cât vor mai exista bombe nucleare pe acest pământ. Am poposit puțin în fața Cenotafului unde, pe o piatră de mormânt sunt înscrise numele tuturor victimelor cunoscute ce-au pierit în urma aruncării bombei.

Apoi am intrat în Memorialul Victimelor Bombei Atomice. Principala încăpere a acestui memorial e Sala Amintirii, o rotondă ce vrea să recreeze imaginea orașului Hiroshima, privit din punctul zero imediat după declanșarea bombei. În mijloc, în locul spitalului Shima, se află o fântână ce reprezintă un ceas oprit la ora 8:15. De-a roata, pereții rotondei sunt îmbrăcați cu 140.000 de plăci ceramice „imprimate” cu fotografii ale orașului bombardat făcute de armata americană. Tot 140.000 e numărul estimat al victimelor ce-au murit până la sfârșitul anului 1945.  În partea de jos a pereților rotondei sunt enumerate cele 226 cartiere de-atunci ale Hiroshimei. Cu cât e numele mai jos, cu atât mai aproape a fost cartierul respectiv de punctul zero.

După ce-am ieșit din Sala Amintirii drumul ne-a condus spre zona în care se pot afla informații despre victime. Pe un ecran uriaș apăreau cu rândul fotografii ale celor 22.377 oameni identificați până acum. Puțin mai departe, într-o altă sală, am putut viziona filmulețe cu mărturii ale supraviețuitorilor. Cei pe care i-am văzut eu, se întrebau cum de-au fost tocmai ei cei ce au supraviețuit, aproape rușinându-se (în straniul simțământ japonez), regretând acest fapt.

Vizita noastră în Parcul Memorial al Păcii s-a încheiat cu o vizită la Muzeul Memorial al Păcii. Inițial avusesem de gând să fiu un călător conștiincios, să iau pe îndelete sălile, să înțeleg mesajul pe care vor să îl transmită organizatorii acolo. Din păcate m-a întâmpinat cu o mică simulare a evenimentului ce-a spulberat în câteva secunde un oraș întreg. M-a apucat brusc lehamitea și le-am dat d… de bombe și războaie fâcând marș forțat prin fața vitrinelor și explicațiilor.

La parter însă am dat de o altă belea, o mică expoziție cu obiecte deformate, cu fotografii ale rănilor provocate de explozie, cu umbre de om imprimate în piatră. Am mărșăluit degrabă spre ieșire.

Lucrul pe care-l regret cel mai mult după vizita pe care am făcut-o în Parcul Păcii din Hiroshima, e că nu mi-a reușit nici o fotografie cu arborii denumiți phoenix ce se bucurau de ploaia de afară, nu departe de muzeu. Am trecut pe lângă ei, am încercat să-i înghesui într-o fotografie, dar nu mi-a ieșit.

La momentul exploziei, acești copaci se aflau în curtea clădirii poștei din Hiroshima aflată la aproximativ 1,3 kilometri de hipocentru. Nu a existat nici un obstacol care să-i protejeze așa că au fost loviți din plin de toată forța căldurii.  Au explodat, și-au pierdut toate ramurile și frunzele, partea laterală a trunchiurilor, cea îndreptată spre hipocentru, a fost pârjolită. Deși arborii păreau morți, rămurelele rămase au scos muguri în primăvara următoare. Mai târziu, când birourile poștei au fost reconstruite, au fost transplantați în locația actuală. Au rămas în viață până în ziua de azi, martori muți ai unei tragedii fără precedent. Semințele lor au fost date multor doritori atât în Japonia cât și prin lumea largă așa că descendenți de-ai lor prosperă astăzi pe tot mapamondul.

Am plecat din Parcul Păcii din Hiroshima murată și pe dinafară și pe dinăuntru. Ploaia mi-a îmbibat patofii și pantalonii de apă, poveștile aflate mi-au cătrănit sufletul.

Privit strict de la nivelul lui, memorialul își îndeplinește menirea, cred eu. Încearcă să arate cât mai obiectiv cu putință istoria unui eveniment cât se poate de nefericit și consecințele ce-au decurs din el. Trage un semnal de alarmă asupra a ceea ce s-ar putea întâmpla dacă un astfel de eveniment s-ar repeta și strigă lumii întregi să ia aminte și să nu facă a doua oară aceeași greșeală.

Din păcate, istoria omenirii de până acum nu ne îndreptățește să sperăm că un astfel de deznodământ ar putea avea loc.

+4

0