
Sintra, Cascais, Estoril, Cabo da Roca au fost destinațiile noastre în cea de-a doua zi petrecută în Portugalia. O zi doar pentru toate minunățiile astea. Mult prea puțin. Dacă ar fi fost după mine, aș fi stat cel puțin o zi în fiecare din aceste locuri.
Prima oprire a fost la Sintra. Plecasem dintr-o Lisabonă însorită, și-am nimerit în plină zonă crepusculară, dealurile Sintrei fiind învăluite într-o ceață romantică. Noroc că pâna ne-am dat noi jos din autocar și ne-am îndreptat spre Palatul Național ceața s-a mai ridicat nițel, altfel nu savuram excursia pe deplin. Nu destul însă pentru a ne dezvălui Castelul Maur cocoțat în vârf de stâncă. Pe-acesta l-am zărit doar la plecare, de departe de jos din oraș.
Pentru că felul meu e nițel cam cârcotaș, am să încep prin a înșira regretele legate de Sintra. Din păcate nu am avut suficient timp pentru a vizita Palácio da Pena. Palatul de poveste cocoțat în vârful muntelui ne-a rămas inaccesibil. Am pornit noi voinicește la drum prin grădini minunate, dar am parcurs doar o treime din drum. Restul l-am lăsat pentru o dată viitoare. Ne-ar mai fi plăcut mult să hoinărim prin parcul ce se întinde bogat pe panta dealului, până sus la castel, printre vilele minunate ale protipendadei de ieri și de azi. N-am avut timp nici pentru așa ceva.
În schimb am vizitat Palatul Național Sintra, am străbătut străduțele liniștite în căutare se suveniruri și am urcat puțin dealul. Suficient pentru a-i da dreptate lordului Byron care zicea așa în poemul său Pelerinajul lui Childe Harold
Spre labirint de munţi şi văi înguste îţi ţine
Sintra-n veci privirea-ntoarsă.
Eden terestru! Cine poate iar să
Descrie ce vederii se arată?
De vii privelişti e privirea arsă,
Ce-ntrec ce bardul a descris vreodată,
Cînd fu cu ochiul Elizeul să-l străbată.
Palácio Nacional de Sintra
Palatul Național din Sintra a fost o surpriză foarte plăcută. L-am zărit de departe, răsărind alb din ceața lăptoasă. Am remarcat în special cele două turnuri semețe care, am aflat ulterior, sunt de fapt hornurile imenselor bucătării ale palatului.
Palatul e vechi de când lumea. Primii săi stăpâni au fost conducătorii mauri ai Taifei de Lisabona. Castelul era sus, palatul regelui mai la vale. După reconquista lui Afonso Henrique, palatul a fost transformat în reședința regală pentru proaspăt întemeiata dinastie burgundă. Din păcate n-a mai rămas în picioare nici o construcție din perioada lor, poate doar câteva pietre de temelie ale capelei construite de regele Dinis I Poetul.
Palatul, așa cum îl vedem astăzi, e opera regilor din Casa de Avis, cea mai grozavă dinastie a Portugaliei. În timpul lor, dintr-o țară amărâtă înghesuită la capăt de lume, prora Europei ce înfrunta oceanul nemărginit și necunoscut, Portugalia a ajuns primul imperiu comercial global.
Nici regii și împărații dinastiei de Bragança nu au neglijat castelul din Sintra. A rămas reședința lor pe timpul verii până la sfârșit, în secolul al XX-lea. Chiar și în zilele noastre republicane palatul e folosit câteodată pentru evenimente oficiale.




Cea mai mare parte a palatului datează din timpul lui Dom João I cel Bun, sau cel Mare. Vizita noastră a începul în galeria ce-a fost botezată după el, Ala Joanina. Am trecut aici prin Sala Lebedelor, Sala Coțofenelor, Dormitorul lui Dom Sebastião, …
În Sala Coțofenelor am auzit și o mică bârfă de la Curte. Povestea spune că Dom João I a fost prins în flagrant de către regina sa Philipa de Lancaster sărutând pe una din doamnele ei de onoare. Regele ar fi murmurat atunci „Foi por bem. (a fost pentru singura dată)”. Pățania a fost mușamalizată dar șoaptele din spatele suveranilor nu mai conteneau. Mucalitul suveran a hotărât atunci să picteze tavanul unei săli cu atâtea coțofene bârfitoare câte doamne de onoare avea regina. Toate poartă în cioc un scut purtând deviza suveranului – Por Bem (pentru bine) iar în gheare un trandafir.
Cea mai spectaculoasă încăpere a fost construită însă de Manuel I Norocosul și se găsește la capătul galeriei ce-i poartă numele – Ala Manuelina. E Sala Blazoanelor, o mare cameră octogonală deasupra căreia se deschide o cupolă de lemn bogat ornamentată. Pe post de piatră de boltă tronează blazonul suveranului. De jur împrejurul lui se înghesuie blazoanele celor mai importante familii aristocratice ale regatului. Mai jos, camera e placată cu azulejos albastre ce spun povești de vânătoare.















După ce-am ieșit de la castel am primit bilet de voie pentru un ceas doar (pentru cumpărături). După care autocarul pleca mai departe. Ne-am învârtit ce ne-am învârtit noi prin magazinașe dar ne-am plictisit repede. Am hotărât s-o luăm cătinel la deal, după indicatorul ce ne trimitea la Castelul Maurilor, deși nu aveam nici o șansă să ajungem până acolo. Pe drum am fost oprite de un tânăr ce-mpărțea pliante și care nu ne-a lăsat în pace până nu ne-a convins să mergem la Vila Sassetti.
Vila Sassetti
Vila a fost construită ca un refugiu pe timpul verii pentru Carlos Sassetti (1851 – 1915), proprietarul celebrelor hoteluri Braganza din Lisabona și Victor din Sintra. Construcția a fost inspirată după castelele lombarde din nordul Italiei pentru a-i aminti proprietarului de zonele lui de baștină. Casa nu am putut-o vizita deoarece era închisă pentru restaurare. În schimb ne-am bucurat din plin de grădina ce o înconjura, prin care șerpuia la deal o alee pietruită. Grădina e foarte mare, înțelept construită, luxuriantă, plină cu tot soiul de flori, cu pârâuri ce susurau căzând în vale prin mici cascade încântătoare.
Mâine m-aș muta aici.
Din păcate timpul nostru liber expira cu repeziciune. Am părăsit cu regret grădina vilei Sassetti și ne-am prezentat la punctul de întâlnire.

Și-aici s-a încheiat vizita noastră în Sintra. A fost un pahar pe jumătate plin, pe jumătate gol. Din fericire, partea plină a fost savuroasă – taman ca un minunat vin de Porto. Suficient să nu ne îmbătăm de atâta frumusețe.
1 Trackback / Pingback