După Sintra ne-am dus să ne atârnăm cu degetele de marginea lumii la Cabo da Roca, „aici unde se sfârșește pământul și începe marea” după cum ne spune Luís de Camões în Lusiada lui.
Aqui, onde a terra se acaba e o mar começa …
Autocarul ne-a lăsat pe platforma farului, pe o stâncă înaltă de granit bătută de vânturi. În fața noastră se întindea imensitatea albastră a oceanului, a cerului. Inșurubată pe o cruce, o plăcuță ne spunea că ne găsim la extremitatea de vest a Europei continentale.
Dar cui i-a păsat de datele astea statistice? Sau de diploma pe care o puteai achiziționa și care consemna marele eveniment că tu însuți ai ajuns până aici?
Aș fi vrut doar să zac zâmbind cu fața spre cer, lăfăită pe covorul pestriț de flori de gheață. Iar apoi să hoirăresc la nesfârșit de-a lungul falezelor, să mă umplu de liniște, de soare, de orizont infinit.
Cabo da Roca a fost un alt loc de care m-am dezlipit cu greu. Fericirea mea a durat doar o jumătare de ceas. Lucrurile minunate se savurează doar în porții mici.
2 Trackbacks-uri / Pingbacks-uri