Nu cred că aș putea spune unde începe și unde se termină de fapt Alfama Lisabonei. Ghidurile așează cartierul pe panta dealului ce coboară de la Castelo de São Jorge până în estuarul râului Tejo. Am petrecut câteva ceasuri bune pe străzile întortocheate ale vechiului cartier arab, urmând pe jos traseul tramvaiului 28, rătăcind în voie pe alei înguste. Am ascultat acorduri de fado ce răsunau de prin bodegi, am adulmecat miresme de pește prăjit sau pasteis vanilate.
Ne-am despărțit cu greu de Alfama. Dacă aveam mai multă minte și mai mult timp ar fi fost interesant să-l luam drept ghid pe însuși Fernando Pessoa și a sa carte „Lisbon, What the Tourist Should See”. Nu doar aici, ci pentru întreaga hoinăreală prin Lisabona. Cu ce alt prilej ne-am mai fi putut bucura de îndrumările unui poet ?
Nu-i prea târziu însă pentru a-i cita cuvintele în această mică povestire.
Pe drumul de întoarcere din Baixa, mai bine spus, partea centrală și joasă a orașului, trecem pe lângă unul dintre cele mai pitorești cartiere ale Lisabonei – Alfama, vechiul cartier al pescarilor, care păstrează o mare parte din vechiul aspect al orașului. Turistul care poate petrece câteva zile în Lisabona nu trebuie să neglizeje o vizită aici; își va face o idee despre cum arăta Lisabona în trecut, detaliu pe care nu-l va regăsi niciunde altundeva. Totul îi va aminti de trecut aici – arhitectura.
Tipul străzilor, arcele și scările, balcoanele de lemn, chiar obiceiurile oamenilor ce locuiesc aici, ce trăiesc o viață plină de zgomot, de vorbărie, de cântec, de sărăcie și de mizerie.
După ce trecem de Caes da Fundição, debarcaderul ce servește navelor ce vin și pleacă spre Africa, intrăm pe Rua da Alfandega.
Pe dreapta, chiar la începutul străzii, este Travessa dos Bicos. Turistul poate coborâ din mașină pentru a vedea Casa dos Bicos (casa cu țepi). Această clădire datează din secolul al 16-lea și a aparținut descendenților marelui Affonso de Albuquerque. Fațada e acoperită toată cu pietre ascuțite și din acest motiv obișnuiau să o numească Casa dos Diamantes ( casa cu diamante ). Este o curiozitate arhitecturală la care merită să te uiți.
Ne urcăm iar în mașină. Puțin mai departe, pe aceeași stradă pe care o străbatem acum, se găsește biserica cu numele Conceição Velha, care merită atenția noastră; portalul e în stil manuelin, cu delicate ornamente în piatră, și putem vedea aici, în semi-relief, figurile lui Senhora da Misericórdia, a regelui Manuel I și a reginei sale Leonor, ctitorii Misericórdiei, a papei Leon X și a multor sfinți, episcopi, etc. Biserica a fost ridicată în anul 1520 și, din pricina stricăciunilor provocate de cutremure, a fost reconstruită după 1755. Interiorul poate fi vizitat și el, deși nu se remarcă prin nimic deosebit.
Câțiva metri mai încolo este Rua da Magdalena. Mașina urcă strada și o cotește la dreapta, în drum spre Sé Patriarcal, catedrala Lisabonei; această biserică e foarte veche, cu toate că data exactă a ridicării sale e necunoscută, se presupune că provine cu mult înainde de dominația maură. Ea îi datorează cel mai mult regelui Affonso Henriques. Multele cutremure pe care le-a suferit Lisabona și-au lăsat urmele și pe acest templu, care a fost restaurat de multe ori; dar trebuie spus că restaurările s-au făcut prost, având în vedere că starea lui actuală nu prezintă un plan unitar al nenumăraților „restauratori”. În prezent este în curs o altă restaurare, supravegheată de Antonio Couto, și sunt speranțe ca reconstrucția să aducă ceva unitate artistică catedralei.
Această biserică a fost martoră la multe evenimente ce-au făcut istoria, ca de exemplu, la mișcarea populară din 1383 în timpul căreia episcopul Dom Martinho Annes a fost aruncat dintr-unul din turnuri din pricină c-a ținut partea Donei Leonor Telles.
În interior, Sé merită o vizită atentă, ce nu trebuie să rateze cele trei nave, arcele, vitraliile, cristelnița în care se presupune c-a fost scufundat Sfântul Anton în anul 1195, capela Bartholomeu Joannes, lucrarea lui Machado de Castro și câteva picturi ce mai pot fi văzute acolo. Ar mai fi mormintele fondatorilor capelei mai sus pomenite, arhiepiscopii Dom Rodrigo da Cunha and Dom Miguel de Castro, a regelui Affonso IV și a reginei sale, fiica lui Sancho IV a Castiliei, a lui Lopo Fernandes Pacheco și a celei de-a doua soții Maria Rodrigues. Din vârful corului și din galerii se poate vedea aproape întreaga biserică.
Puțin mai sus, în ceea ce-a fost odată palatul arhiepiscopului Dom Miguel de Castro, este închisoarea pentru femei numită Aljube. Merită atenția noastră doar pentru istoricul clădirii. Pe cealaltă parte a străzii, adică pe partea dreaptă, se află o altă închisoare, Limoeiro, cea a bărbaților. Clădirea actuală a fost ridicată în secolul al 18-lea, dar pe locul ei a existat cândva Paço dos Infantes (palatul prinților) o clădire strâns legată de trecutul Portugaliei. În acea clădire a fost ucis Conde de Andeiro, iubitul reginei Dona Leonor, de către întemeietorul dinastiei de Avis; regele Fernando a murit acolo; a găzduit cândva monetăria, vechea Curte de Apel, etc. Limoeiro e cea mai veche închisoare civilă a Lisabonei; a fost transformată în închisoare în secolul al 18-lea. Acum câțiva ani prizonierii i-au dat foc și o parte din ea a ars; acea porțiune nu a fost reconstruită.
Aproape în fața lui Limoeiro începe Rua da Saudade care ne conduce la Castelo de São Jorge. Turistul ce are timp de prisos nu ar trebui să piardă o vizită la castelul construit pe un vârf ce domină Tagus și o mare parte de oraș. Castelul are trei porți principale, cunoscute sub numele Trason, Martim Moniz și São Jorge. Cele trei sunt foarte vechi. Și castelul în sine e remarcabil. A fost construit de mauri și a făcut parte, se pare, din structura de apărare a Lisabonei, cu zidurile lui groase, bastioanele și turnurile sale. Acolo au locuit regii; acolo s-au întâmplat evenimente remarcabile ale istoriei Portugaliei.
În zilele noastre, deși înconjurat și sufocat de un număr mare de clădiri și barăci, modificat, mutilat de cutremurele de pământ și de o proastă folosire, merită a fi vizitat pentru ceea ce a fost cândva. Priveliștea din castel e minunată.
Poate fi vizitat dacă ceri permisiunea ofițerului de serviciu din baraca de la intrare.
Nu s-au schimbat multe în Alfama de pe vremea lui Fernando Pessoa. Poate castelul e mai îngrijit, curățat de barăcile ce-l sufocau. Iar acum nu mai trebuie să ceri permisiunea de a intra nici unui ofițer, ci doar să cumperi un bilet de intrare. Am ratat închisorile, în schimb am intrat în catedrală și am urcat chiar pe Rua de Saudade până în vârf la castel. Pe care l-am cucerit. În plus, am hoinărit pe străduțe unde mașina lui Pessoa nu avea cum să intre.
Și ne-a plăcut foarte mult.
Fii primul care comentează