Sertarul cu Claustre

 

Sertarul S.9

Forma lui derivă din peristilul roman, dar capătă contur propriu abia în jurul anului 820. În Planul de la Sankt Gallen, cel mai vechi desen arhitectural occidental păstrat, era menționat modelul ideal al unei mănăstiri benedictine. Planul acela a rămas un ideal pentru că nu a fost pus în practică întocmai niciodată. În el era fixată și poziția clasică a claustrului: lipit de latura sudică a bisericii, cu galeriile legând direct refectoriul, dormitorul, sala capitulară și, adesea, scriptoriul.

Claustrul devenea astfel nodul de circulație al mănăstirii. Din el se ajungea peste tot fără a ieși în ploaie, vânt sau zăpadă. Era, în sensul cel mai concret, coloana vertebrală a vieții monahale. Curtea interioară avea adesea o grădină, o fântână sau un copac în mijloc. Nu era doar spațiu de trecere, era loc de meditație, de plimbare contemplativă, de lectură în tăcere. Geometria închisă, repetitivă a arcadelor crea un ritm vizual care invita la liniște interioară.

Mulți istorici văd în claustru o reprezentare fizică a separării lumii monahale de lumea exterioară. În fond „claustru” vine din latinescul claustrum = loc închis. Practic funcționa ca o a doua frontieră. Zidul exterior separa monahii de lume, iar claustrul din interior crea un al doilea inel de izolare, mai intim, dedicat reflecției.

Așadar, claustrul nu este făcut să arate nimic spre exterior. Este o arhitectură a unei lumi interioare și oarecum izolate. Și totuși, nu vezi două la fel.

Specimene

---

Mănăstirea Fontenay a fost fondată în anul 1118 de Bernard de Clairvaux, la doar câțiva ani după ce acesta inițiase reforma cisterciană, o mișcare monahală născută din nemulțumirea față de bogăția și relaxarea disciplinei la care ajunsese ordinul benedictin de la Cluny. Cistercienii voiau o întoarcere radicală la simplitatea inițială, propusă de însuși Sfântul Benedict de Nursia: muncă manuală, autosuficiență și mai ales o respingere fermă a oricărui decor considerat inutil sau ispititor pentru rugăciune. Bernard însuși scria împotriva sculpturilor și picturilor din mănăstiri, numindu-le distrageri de la adevărata contemplație.

Alegerea locului nu a fost întâmplătoare. Cistercienii căutau deliberat văi izolate, păduri și terenuri puțin locuite, pe care le transformau prin propria muncă. Defrișau, drenau mlaștini, desțeleneau pământul și construiau de la zero comunități capabile să se întrețină singure. Pentru ei, retragerea din lume nu însemna fuga de muncă, ci dimpotrivă, confruntarea directă cu un teritoriu încă neîmblânzit. Abația Fontenay păstrează și astăzi ceva din această idee fondatoare. Chiar dacă nu mai este ascunsă într-o sălbăticie medievală, rămâne retrasă față de drumurile principale și centrele urbane. Este așezată într-o vale liniștită care te pune să faci un mic ocol.

Claustrul de la Fontenay, ridicat în această logică a simplității și eficienței, m-a șocat prin masivitatea lui. Zidurile sunt groase, aproape brutale, fără nicio urmă de ornament sculptat. Coloanele sunt simple, capitelurile aproape goale, lipsite de poveste sau decor figurativ. Arcadele sunt late și joase, apăsate parcă direct din piatră. Și totuși, din această greutate se naște un gol surprinzător de generos. Deschiderea spre curte e amplă, lasă lumina să pătrundă adânc în galerie, dincolo de coloane, până aproape de zidul plin din spate.

Rezultatul e un spațiu unde nimic nu distrage privirea. Percepi doar raportul direct dintre piatra grea și golul larg pe care îl încadrează. Am înțeles că acest raport nu era întâmplător. Cistercienii credeau într-o combinație de proporție, formă, spațiu și lumină care favorizează rugăciunea contemplativă pură. Pentru ei proporția nu era ornament, era teologie. Simplitatea și liniștea zidurilor, fără imagini sau statui, trebuiau să reflecte însăși simplitatea și liniștea lumii lui Dumnezeu.

Claustrul de la Fontenay nu încearcă să elimine frumusețea, ci doar să o disciplineze. În locul unei frumuseți care atrage privirea, au construit una care o liniștește și o ordonează.

Legenda spune că această abație s-a născut dintr-un vis. Arhanghelul Mihail i s-a arătat episcopului Aubert de Avranches și i-a cerut să ridice o mănăstire pe stânca izolată care se înalță dintre mareele Canalului Mânecii. Fie că privim povestea ca pe un fapt de credință sau ca pe un mit fondator, ea explică bine ceea ce a devenit mai târziu Mont Saint-Michel. Întregul ansamblu pare materializarea unei idei care sfidează realitatea locului. Stânca este abruptă, spațiul aproape inexistent, iar mareele transformă împrejurimile într-un peisaj instabil și ostil. Și totuși, generații întregi au continuat să construiască aici, adăugând terase, săli, turnuri și galerii într-un efort care pare mai degrabă urmarea unui vis încăpățânat decât a unei logici practice.

Claustrul de la Mont Saint-Michel a fost construit între anii 1228 și 1230, în stil gotic, ca parte din ansamblul numit La Merveille. A fost ridicat în perioada care a urmat cuceririi Normandiei de către Filip August și ocupă unul dintre cele mai improbabile locuri pe care le-ar putea avea un claustru. Nu se află la nivelul solului, ci pe acoperișul abației, deasupra refectoriului, suspendat practic în vârful stâncii.

Coloanele lui sunt duble, dispuse în două șiruri paralele, dar decalate în zigzag, nu aliniate perfect față în față ca la un claustru clasic. Din orice unghi privești, vezi mereu un joc de coloane suprapuse, niciodată un gol curat. Materialul însuși e dublu: granit de Chausey, gri-roz și dur, pentru trunchiul coloanelor, și calcar fin sculptat pentru capiteluri. Insulele din apropiere ofereau granitul, dar sculptura cerea o piatră mai moale, adusă de pe continent.

Curtea centrală nu are grădină, doar pământ gol, plantat ocazional cu iarbă, niciodată cu pomi sau flori. Nu există sol suficient pe stâncă pentru rădăcini adânci, iar vântul dinspre Canalul Mânecii ar distruge orice vegetație fragilă.

La prima vedere, claustrul pare să contrazică însăși ideea de claustru. Ridicat pe acoperișul abației, la peste optzeci de metri deasupra mării, el este expus luminii, vântului și orizontului nesfârșit al golfului. Și totuși, acest spațiu aparent deschis rămâne unul dintre cele mai interioare locuri ale mănăstirii. Exteriorul nu mai este ținut la distanță de ziduri groase, ci este absorbit și transformat. Lumina, aerul și vastitatea lumii din jur pătrund în claustru fără ca acesta să-și piardă caracterul de spațiu al reculegerii.

Coloanele duble, jocul perspectivelor și lumina care circulă printre ele contribuie la aceeași impresie. Piatra nu dispare, dar pare să-și piardă din greutate. Mecanismul profund al acestui claustru este unul dintre marile idealuri ale goticului: estomparea graniței dintre interior și exterior, dintre materie și lumină. În loc să se apere de lumea din jur, claustrul o integrează în propria sa ordine.

San Paolo fuori le Mura este una dintre bazilicile papale ale Romei. Era unul dintre marile centre spirituale ale Romei medievale, ridicat deasupra locului unde tradiția creștină așază mormântul Sfântului Pavel. Pelerini, clerici, cărturari și demnitari treceau constant prin acest spațiu. Claustrul trebuia să ofere liniște monahilor, dar în același timp să fie demn de prestigiul unuia dintre cele mai importante sanctuare ale creștinătății occidentale.

Claustrul de la San Paolo fuori le Mura a fost construit între 1205 și 1241 și este lucrarea familiilor de marmorari romani Vassalletto și Cosma, meșteri specializați într-o tehnică decorativă rară, numită azi cosmatescă.

În centrul curții se delimitează patru pătrate de grădină îngrijită. În jurul lor se desfășoară galeriile acoperite, susținute de șiruri de coloane gemene. Aproape niciuna nu seamănă cu alta. Unele sunt răsucite, altele decorate cu incrustații de mozaic auriu și sticlă colorată care schimbă felul în care prind lumina de-a lungul zilei. Cu cât privești mai atent, cu atât descoperi mai multe variații și detalii.

Latura nordică este cea mai bogat ornamentată. Pe lângă motivele geometrice apar și reliefuri figurative, inclusiv o scenă cu Adam și Eva. Printre coloane se ascund mici sfincși sculptați, semnătura discretă a familiei Vassalletto, un detaliu care continuă să ridice întrebări. Deasupra arcadelor, o inscripție latină vorbește despre viața monahală și despre rostul claustrului ca loc de studiu, lectură și rugăciune.

Nici măcar coloanele nu acceptă repetiția. Aproape fiecare pereche propune o altă combinație de forme, culori și proporții. Privirea trece de la un detaliu la altul fără să găsească vreodată un model unic care să domine întregul ansamblu. Și totuși, claustrul nu pare aglomerat. Diversitatea este ținută permanent sub control de ritmul regulat al arcadelor și de geometria strictă a curții.

Claustrul de la San Paolo fuori le Mura nu caută frumusețea simplității, ci frumusețea varietății. Bogăția lui este evidentă, dar deloc ostentativă. Nu încearcă să copleșească privirea, ci să o răsplătească pe cea răbdătoare. Cu cât îl explorezi mai atent, cu atât descoperi noi detalii, noi simboluri, îți pui noi întrebări.

Mănăstirea de la Pedralbes din Barcelona a fost fondată în 1326 de regina Elisenda de Montcada, a patra soție a regelui Jaume al II-lea al Aragonului. Claustrul a fost ridicat într-un timp neobișnuit de scurt pentru Evul Mediu, ceea ce explică unitatea sa stilistică, rar întâlnită. Nu este rezultatul unor intervenții succesive întinse pe secole, ci pare expresia unei singure viziuni arhitecturale.

Considerat cel mai mare claustru gotic din lume, el se înalță pe trei niveluri și este susținut de șiruri elegante de coloane din piatră de calcar adusă din zona Gironei. În ciuda dimensiunilor sale impresionante, prima impresie nu este cea de monumentalitate. Galeriile sunt luminoase, coloanele par surprinzător de zvelte, iar întregul ansamblu transmite o senzație de grație și echilibru. Chiar și blazoanele combinate ale Casei Regale și ale familiei Montcada, sculptate pe capiteluri, par integrate firesc în decor, fără să domine spațiul.

Prezența Elisendei se simte pretutindeni. După moartea regelui, regina s-a retras lângă comunitatea de clarise pe care o fondase, fără a deveni însă călugăriță cu drepturi depline. Mormântul ei, amplasat chiar în zidul dintre biserică și claustru, exprimă perfect această poziție aparte. Sarcofagul are două fețe. Dinspre biserică, Elisenda apare ca regină, îmbrăcată în veșminte regale. Dinspre claustru, apare ca văduvă, într-o reprezentare mult mai sobră. Aceeași femeie privește spre două lumi diferite și este văzută diferit de fiecare dintre ele.

Al treilea nivel al claustrului a fost adăugat în secolul al XV-lea, ca un pod sub acoperiș, singura modificare importantă într-un ansamblu care și-a păstrat remarcabil de bine caracterul original.

Claustrul de la Pedralbes pare modelat de prezența fondatoarei sale. Deși este unul dintre cele mai mari din Europa, nu caută să impresioneze prin forță sau grandiozitate. Mecanismul lui profund este eleganța. Totul, de la proporțiile galeriilor până la povestea Elisendei, sugerează un spațiu al echilibrului, al discreției și al rafinamentului. Este unul dintre puținele claustre în care memoria unei femei nu apare doar într-un monument funerar, ci pare să fi modelat întreaga atmosferă a locului.

Convento di San Marco a fost reconstruit începând cu anul 1437, cu banii lui Cosimo de Medici, după proiectul arhitectului Michelozzo. Lucrarea a fost dusă la capăt în doar șase ani, neobișnuit de repede pentru un șantier de asemenea amploare. Proiectul depășea însă simpla renovare a unei mănăstiri. Cosimo își imagina aici un centru al vieții religioase și intelectuale a Florenței, iar ansamblul a inclus și o bibliotecă destinată nu doar călugărilor, ci și cărturarilor orașului. În San Marco, rugăciunea, studiul și noul spirit umanist al Renașterii urmau să conviețuiască sub același acoperiș.

Claustrul principal poartă numele Sfântului Antonin. Arcadele sunt elegante, sprijinite pe coloane ionice, subțiri, din piatră serena cenușie. Arcurile rotunde și proporțiile echilibrate dau curții un sentiment de ușurătate și deschidere, departe de greutatea apăsată a claustrelor romanice. Totul pare calculat cu grijă. Proporțiile sunt limpezi, liniile ordonate, iar spațiul transmite o senzație de echilibru aproape matematic. Și totuși, această ordine nu este lăsată să devină rece. În lunetele galeriei apar frescele lui Fra Angelico, imagini delicate care introduc în geometria claustrului o dimensiune meditativă și afectivă.

Fra Angelico a fost călugăr dominican care a locuit chiar în acea mănăstire și i-a împodobit chiliile și pereții cu fresce simple, conform regulilor ordinului său. Una dintre cele mai cunoscute îl înfățișează pe Sfântul Toma d’Aquino. Alta îl arată pe Sfântul Petru Martirul, cu degetul la buze, îndemnând la tăcere chiar deasupra ușii care leagă claustrul de biserică.

Claustrul de la San Marco pare construit de două mâini diferite. Una trasează proporții, măsoară distanțe și pune fiecare coloană la locul ei. Cealaltă pictează îngeri, sfinți și gesturi de o simplitate dezarmantă. Rezultatul nu este un compromis între Renaștere și viața monastică, ci o întâlnire rară între minte și suflet. În puține locuri cele două par să conviețuiască atât de firesc.

Mănăstirea Santa Maria da Vitória, cunoscută azi ca Mosteiro da Batalha, a fost ridicată din jurământul regelui João I, făcut înainte de bătălia de la Aljubarrota din 1385, victoria care a păstrat independența Portugaliei în fața Castiliei. La acea bătălie au luptat alături de portughezi și arcași englezi, parte a unei alianțe pecetluite cu un an mai târziu prin Tratatul de la Windsor, care leagă formal cele două țări și astăzi, fiind cea mai veche alianță diplomatică activă din lume. Mănăstirea nu a fost doar o împlinire a unui jurământ personal. Ea a devenit mausoleul noii dinastii de Aviz și unul dintre marile monumente ale identității portugheze.

Claustrul Regal de la Batalha a fost construit între 1448 și 1477, mult după moartea regelui João I, și nu făcea parte din planul inițial al mănăstirii. Galeriile au fost ridicate mai întâi într-un stil gotic sobru, cu dantelărie fină lucrată de meșterul Huguet: quatrefoils, flori de crin, rozete, decupate direct în piatră.

Decenii mai târziu, sub regele Manuel I, arcadele claustrului au primit un al doilea strat decorativ: ecrane manueline adăugate de Mateus Fernandes, suprapuse peste structura gotică deja existentă. Două modele alternează de-a lungul galeriei, unul cu crucea Ordinului lui Hristos, celălalt cu sfere armilare. Coloanele care le susțin sunt sculptate cu motive în spirală, flori de lotus, scoici, ramuri de mărăcine, perle, vegetație exotică.

Ce face acest claustru unic e tocmai suprapunerea vizibilă a două stiluri pe același schelet de piatră, goticul auster al lui Huguet și exuberanța manuelină a lui Fernandes. Sobrietatea gotică nu a fost înlăturată, ci acoperită doar parțial de noul limbaj manuelin. Cele două continuă să fie vizibile în același spațiu, transformând claustrul într-un dialog între două perioade din istoria Portugaliei.

Mănăstirea Jerónimos din Lisabona a fost ridicată începând cu anul 1501, lângă cheiul de unde plecase cu câțiva ani înainte expediția lui Vasco da Gama spre India. Construcția ei a fost finanțată dintr-un impozit perceput asupra comerțului maritim portughez, inclusiv asupra mirodeniilor aduse din Orient. Am putea spune că atât mănăstirea cât și claustrul ei au fost construite din piper, scorțișoară și toate bogățiile care începeau să ajungă în Europa pe noile rute oceanice.

Claustrul este de o bogăție năucitoare. La prima vedere, pare că fiecare suprafață de piatră a fost sculptată. Coloanele, arcadele și parapetele sunt acoperite de un adevărat vocabular al epocii descoperirilor. Apar cruci ale Ordinului lui Hristos, sfere armilare, frânghii răsucite, scoici, plante exotice și creaturi inspirate din lumea nouă pe care portughezii începeau să o exploreze. Aproape fiecare coloană este diferită de vecina ei.

Și totuși, bogăția nu pare apăsătoare. Privirea trece de la un detaliu la altul fără să se oprească vreodată asupra unuia singur. Ornamentația funcționează ca un jurnal colectiv al unei națiuni aflate în plină expansiune. În piatra claustrului au fost adunate credința, puterea regală, comerțul, navigația și fascinația pentru lumi necunoscute.

Claustrul navigatorilor nu vorbește despre retragerea din lume, ci despre descoperirea ei. În alte mănăstiri claustrul delimitează un univers ordonat și închis. La Jerónimos, el pare să încerce opusul: să aducă înăuntru ecoul oceanelor, al comerțului și al țărmurilor îndepărtate. Este expresia unei țări care, după secole petrecute înghesuită la marginea Europei, a descoperit dintr-o dată că lumea era mult mai mare decât își imaginase.

Mănăstirea Santa Catalina a fost fondată la 10 septembrie 1579, în Arequipa, Peru, la inițiativa Mariei de Guzmán. Această doamnă era o văduvă spaniolă care și-a donat întreaga avere pentru a întemeia mănăstirea și a devenit ulterior prima ei stareță. Complexul ocupă aproape 20.000 de metri pătrați și e construit din sillar, piatra vulcanică albă de la vulcanul Chachani și roz de la vulcanul Misti.

În mănăstire nu există un singur claustru, ci mai multe, legate între ele prin străzi adevărate, cu nume spaniole: Córdoba, Málaga, Toledo, Granada, Sevilla, Burgos. Întregul ansamblu funcționează ca un mic oraș colonial închis, complet izolat de restul Arequipei printr-un zid de patru metri înălțime. Este un al doilea oraș aflat chiar în centrul orașului.

Claustrul Portocalilor, unul dintre cele mai vechi, datează din 1738 și își ia numele de la portocalii plantați în centrul curții. În mijlocul lui se află trei cruci, ridicate pentru ca, în fiecare Vinerea Mare, călugărițele să recreeze scenele Patimilor lui Hristos. Claustrul Mare, cel mai întins din mănăstire, a fost construit între 1715 și 1723. Pereții lui sunt acoperiți cu treizeci și două de picturi coloniale, douăzeci și trei despre viața Fecioarei Maria, nouă despre viața publică a lui Iisus, folosite pentru pregătirea și educația religioasă a novicelor.

Culorile sunt parte integrantă a arhitecturii, nu un adaos decorativ: indigo și albastru intens domină claustrul Portocalilor, ocru roșiatic acoperă majoritatea străzilor, alb pur marchează claustrul noviciatului și interiorul chiliilor.

Ce face din Santa Catalina un caz aparte e tocmai absența unui singur claustru central. Izolarea monahală nu se concentrează aici într-o singură curte tăcută, ci se multiplică. Fiecare călugăriță avea, în multe cazuri, propria ei chilie cu propria curte mică, propriul foc, uneori chiar propria servitoare. Deși făceau jurământ de sărăcie, multe dintre călugărițe proveneau din familii bogate care continuau să le întrețină.

Practic, izolarea colectivă a unei singure comunități monahale devine, la Santa Catalina, o mulțime de izolări individuale, paralele. Mănăstirea nu se organizează în jurul unui singur centru, ci se împrăștie într-o rețea de străzi, curți și chilii care amintesc mai degrabă de un oraș. În spatele zidurilor sale înalte, fiecare spațiu pare să-și trăiască propria viață. Nu există un singur regat al tăcerii, ci multe, alăturate unul altuia, construite din piatră vulcanică, lumină și culoare.

Biserica La Compañía din Arequipa a fost centrul prezenței iezuite în sudul Peruului colonial. Ordinul, fondat în secolul al XVI-lea în Spania, pentru apărarea și răspândirea credinței catolice, a devenit rapid una dintre cele mai influente organizații ale Contrareformei. În America, iezuiții au înființat școli, colegii și misiuni care se întindeau din marile orașe andine până în regiunile amazoniene greu accesibile. Erau misionari, profesori și cercetători deopotrivă, animați de dorința de a înțelege lumea nouă pe care o descoperea Europa, dar și de convingerea că aceasta trebuia integrată în ordinea creștină și europeană.

Claustrele Bisericii La Compañía au fost construite începând cu anul 1677, sub conducerea meșterului Lorenzo de Pantigoso, un constructor atât de apreciat încât, după cutremurul din 1687, a fost numit responsabil pentru reconstrucția întregului oraș Arequipa. Lucrarea a fost dusă la bun sfârșit în 1738, de o echipă de zidari negri, indigeni și spanioli, care au modelat sillarul adus din carierele din jur.

Complexul are trei claustre legate între ele, fiecare cu arcade înalte. Decorul lor depășește orice altă mănăstire colonială din Arequipa, atât prin bogăție, cât și prin originalitate. Motivele sculptate în piatră reproduc un peisaj tropical, cu liane înflorite alternând cu fructe exotice și păsări legendare. Un istoric spaniol notează că imaginația autorului pare să fi refuzat deliberat orice copiere a modelelor cunoscute. Meșterii par să-și fi transpus propriile mituri în ornamentația aceea neobișnuită pentru o mănăstire creștină.

Privind aceste arcade, ai impresia că zidurile mănăstirii au încetat să mai despartă lumi și au început să le adune. Piatra vulcanică a Anzilor se acoperă cu plante tropicale, simbolurile creștine conviețuiesc cu forme venite din imaginarul local, iar un ordin născut în Europa ajunge să vorbească despre America în propriul său limbaj. Claustrul de la Iglesia de La Compañía este un loc al contopirii, unde tradiții diferite nu se anulează reciproc, ci creează împreună ceva nou.

Mănăstirea São Vicente de Fora își trage numele de la poziția ei originală, din afara zidurilor medievale ale Lisabonei, fora înseamnând afară în portugheză. Se spune că în acest loc și-a stabilit tabăra regele Afonso Henriques, pe la 1147, în timpul asediului Lisabonei îndreptat împotriva maurilor. Clădirea actuală a fost reconstruită începând cu 1582 și s-a încheiat abia în 1629.

Claustrele, sunt două, au fost terminate în secolul XVII, dar decorul lor cu azulejos s-a adăugat treptat, pe parcursul secolului XVIII, sub domnia regelui João V. Pereții claustrelor și scărilor sunt acoperiți cu aproape 100.000 de plăci de faianță albastru-cobalt și alb, produse în atelierele Lisabonei. Combinația dintre alb și albastrul cobalt era la mare căutare, după moda lansată în Europa de importurile masive de porțelan chinezesc. Panourile spun în general povești biblice și religioase, episoade din viața Sfântului Augustin, scene de curte și de viață cotidiană.

Cele mai neobișnuite sunt cele 38 de panouri care ilustrează fabulele lui La Fontaine, pictate de meșterul portughez Francisco Jorge da Costa între 1770 și 1790, după ilustrațiile lui Jean-Baptiste Oudry. E o alegere ciudată, o mănăstire catolică portugheză decorându-și galeriile cu morală laică franceză. Nu se știe sigur de ce au fost alese tocmai aceste povești, dar ipoteza cea mai răspândită e că lecția morală din fiecare fabulă era ușor de transmis monahilor printr-o imagine, într-o epocă în care nu toți monahii erau neapărat oameni ai cărții. Un detaliu straniu rămâne nedeslușit, poate era vorba doar de ranchiună împotriva moralizatorilor. Ochii multor personaje din panouri par zgâriați sau găuriți deliberat.

Claustrul de la São Vicente de Fora seamănă mai puțin cu o curte monastică și mai mult cu o bibliotecă transpusă în ceramică. Azulejosurile nu decorează zidurile, ci le transformă în pagini. Fiecare galerie spune o poveste, fiecare colț ascunde o nouă fabulă, iar plimbarea prin claustru devine o lectură. Mecanismul profund al acestui loc este narațiunea. Nu piatra, ci povestea organizează spațiul.

---

După ce s-a așternut praful

Claustrele au fost construite toate pornind de la aceeași idee născută la începutul Evului Mediu. O curte închisă, separată de lume, unde rugăciunea, studiul și reflecția să se desfășoare departe de zgomotul cotidian. Și totuși, niciunul nu rămâne o simplă întruchipare a acestui model ideal. Aproape toate sunt remodelate de locul și de timpul care le-au creat. În piatra lor se strecoară ambițiile regilor, gusturile epocilor, marile descoperiri geografice, spiritul Renașterii sau imaginile lumii noi întâlnite peste oceane.

Lumea pe care claustrul încearcă să o lase dincolo de ziduri găsește întotdeauna o cale de a intra. Poate că acesta este paradoxul lui. Construit pentru retragere, ajunge să păstreze amprenta lumii din care s-a născut.

Lumea exterioară câștigă întotdeauna.